Cu de-a sila

Imediat după vacanţa de Paşte, a dat primăriţa Firea într-o forfoteală şi un scremet pasional, demne de ultima zi petrecută printre pământeni, înaintea exilului cosmic. Ce hărnicie! Ce pricepere! Ce noroc pe pirpiria specie bucureşteană! Şi a reuşit: După rafale de lătrături, ciufuleli, nervi mestecaţi şi scuipaţi, primăriţa a deschis Pasajul. Da, este viu şi gâfâie. Celebrul pasaj de la Piaţa Sudului a scos capul după o naştere întinsă pe cinci ani.

O fi mai chircit, lung cât cămara cârtiţei şi ciungit de o bandă, dar este al nostru; aşteaptă iubire şi plecăciuni. Într-adevăr o izbândă, malul mântuitor la care ne-a scos Găbiţa Columba, asigurându-se că întregul univers a aflat de eforturile sale urieşeşti. Cu toată opoziţia constructorului hoţoman, a Dorelului leneş şi a comisiilor răuvoitoare, a reuşit.
Continue reading

1 Mai Muncitoresc

Peste Predeal s-a rostogolit o ceaţă deasă, vie – te mângâie lasciv şi murmură prometeian. S-au schimbat stăpânii grătarelor, la fel şi mititeii sclavi, muncitoreşti. Acum sfârâie moviliţe de pământ reavăn, mărunţit. Li se ridică seva într-un decor lăptos al luxurii umede şi mute.

Particularităţile zonei? O divizie fudulă de căsoaie ridicate în râzgâiala opulenţei, arheologic încadrată la stilul starleto-hollywoodian. Şi legenda urşilor peregrini. La ce înfumurare leagă hornurile boiereşti, m-aş aştepta să-mi taie calea un urs în frac şi joben, sugând prețios din narghileaua cu aromă de fragi.
Mor, mor, mor! Poftiţi, vă rog, în antreul bârlogului de vacanţă!”

1 Mai Muncitoresc, vreme bună pentru șemineuri scărpinate de vătrai, campionate de şah, whisky cu amaretto şi boabe de cafea.

Insula Tăntăluş (fragment)

Stuful pocneşte în vânt. Şiroaie grele, pietroase, te lovesc până îţi îndoaie ceafa. Sunt calde, dor, se sparg în creştet şi îţi plantează ecouri între urechi. Cerul s-a spintecat, sângerează, mânjeşte puritatea nopţii. Coloane purpurii au luminat balta, cât să-i vezi siluetele plaurilor şi deschiderea spre o apă mai mare.

– Teribil balamuc sub nori! Mai sus, deasupra lor, trebuie să fie o linişte absolută.
Marţianul părea la fel de impasibil ca mine sub loviturile şi urletele furtunii. Chiar mai dezinvolt acum, ud şi împins de vânt, decât în răsfăţul focului de tabără.
– Da, probabil… Linişte.
– Sunt ghid în Deltă de când mă ştiu. N-am văzut noapte cu aşa cer aprins. Şi nici turist să-i placă ploaia cum îţi place ţie.
Continue reading

Naivii de pe urmă

Un nabab furăcios şi fudul explicând poporului cum este curat ca lacrima. Nu pentru că n-ar fi făptuit, ci pentru că este atât de înfipt încât legea nu i se aplică. Baronul Mischie, stăpân peste prostime, alături de întreaga familie. Au trecut aproape 15 ani şi ne uităm la altă familie boierească: Pandele, succesoarea familiei Mischie pe linie împărătească de la Tutanion Iliescu benedicțiune.

Cu toţii credincioşi, bisericoşi, aleşii Domnului fără îndoială, captivi într-o frescă medievală care îndeamnă la meditaţie: “Oare batem pasul pe loc de 15 ani sau de câteva secole?”
Probabil reflecţia, introspecţia, analiza abstractă şi somnambulismul secular sunt singurele refugii în calea neputinţei.
Continue reading

Vipere și cocoși

Călcăm ca apașii pe potecile înghețate, să nu ne audă pădurea. Pe ultima bucată, părăsim cărarea, stingem lanterna și ne luăm după stele. E cer senin, poate în sfârșit o să am lumină bună și-o să prind cocoșul într-o fotografie, sunt ani întregi de când tot încerc.

Tocmai pentru că nu-i urmă de nor, aerul dansează între -5 și -10 grade. Ajungem fix în mijlocul roatei(zona de câteva sute de metri pătrați în care cocoșii își cântă amorul), ridicăm o foaie de cort de camuflaj, deschidem ”geamurile” și ne cufundăm în tăcere.

Dacă te aud înainte să coboare din copaci, poți să te lași păgubaș… o oră de tăcere, nemișcare și frig. Fiecare secundă de răbdare mă duce mai aproape de fotografia pe care mi-o doresc de atâta vreme… mă rog pur și simplu să mai stea ascunși și eu să-mi mai simt picioarele cum îngheață sau amorțesc, că nu sunt sigur… e încă întuneric și mi-e frică să nu vină și să plece înainte să urce soarele peste creastă.

Începe să se albăstrească pădurea, semn că răsăritul e pe-aproape. Gata, îi auzim. Trosnete de aripi și cântec înfundat pe deasupra. Coboară trei, unul în spate, unul pe Continue reading

Babylon – Patul armei

Ne culcăm amândoi pe patul unei arme
Trăgând într-un Pui de Somn
Câte-un shot de gloanţe oarbe
Cu gust dulceag de rom.
Perne irizate-n irişi fără culoare
Ne fac să lucim în întuneric ca nişte lentile sparte
Puse faţă-n faţă
Cu un Pui de Moarte.
Cearceafurile ni-s giulgiuri albe, intacte,
Dar şifonate, furate de pe spatele
Unui mântuitor fără acte,
Modest ca un parcurs de soare,
– De la est la vest!
Continue reading

Corectitudinea politică naşte monştri

Donald Trump, Marine Le Pen, Nigel Farag, Geert Wilders: doar câţiva dintre copiii political correctness-ului. În România nu putem vorbi despre aşa ceva, societatea noastră rătăcind în etapele imaturităţii, departe de political correctness, bullying, sindromul burnout şi alte probleme occidentale.

De ce suntem încă imuni? Nu burnout-ul este principala ta grijă, atunci când salariul este mai mic decât chiria. Iar când părinţii îţi dau două curele peste fund în loc de mic dejun şi te expediază la şcoală în şuturi şi înjurături, bullying-ul devine socializare. În România nu există serviciu social, adopţiile sunt doar nişte ciorne teoretice, iar puțintimea orfelinatelor, incubator pentru şobolani.

Singurele interacţiuni cu stupizenia corectitudinii politice exacerbate apar accidental – fie încercări de vedetism ale unor mediocrităţi frivole (cazul Dănăilă), fie foamea pseudo-jurnaliştilor de cancan (recentul caz Ilie Năstase).
Continue reading

Mita nu e doar banul din buzunar

Traian Băsescu: „A luat o dată o mită, acum nu îi distrugem toată viaţa. Aşa a fost în tranziţie”

Trecem peste strălucitoarea aramă pe față a războinicului anti-corupție/moguli și ajungem la miezul discuției – spălarea mitei, albirea corupției.

A luat omul niște bani, poate și tu ai fi luat, poate din greșeală poate nu, dar pentru atâta lucru  îi distrugem toată viața? Ce abatere morală de moment și fără altă consecință decât luatul unor bani, nu?

NU.NU.NU, din două motive clare și late care țin de atitudine și de efecte.

  1. Atitudinea

Încearcă toți, de la Băsescu la Dragnea la Tăriceanu la liberali la conservatori, să împingă ideea faptei unice. Omul e trimis în judecată pentru o chestie și automat ăla e singurul lucru pe care l-a făcut greșit, o singură dată, în toată viața lui de om corect și nepătat.

Cam cât de nesimțit să fii și proști să ne crezi? Oameni care au milioane de euro la vedere pe care nu le pot justifica și probabil dublu pe-atât ascuns, sunt prinși cu o mită de câteva zeci de mii de euro și te aștepți să credem că aia a fost o întâmplare singulară.

De fapt oamenii ăștia s-au obișnuit să nu miște un deget fără să fie unși și niciodată nu au zis, nici la primul bolid de lux, nici la prima vilă de vacanță, nici la primul milion din șpagă – gata, ne e de-ajuns.

2. Efectele

A luat bani de la cutărescu ori ca să-și facă treaba(caz în care l-a păgubit) ori ca să-l ajute cu ceva ce nu i se cuvinea lui cutărescu(caz în care i-a făcut un mare bine).

Aici se opresc efectele mitei așa cum încearcă să prezinte situația mai marii și mai micii corupției românești. Toată corupția ar intra la funcționarul Ionescu a luat 5 lei ca să dea mai repede o autorizație de construcție ce oricum era legal să o dea, dar poate nu așa de repede și poate nu chiar pentru toată magazia…

Zău? Cum rămâne cu: Continue reading

Timp bine cheltuit

Când ești mic măsori timpul în cât mai e până la următorul lucru care îți aduce bucurie și întotdeauna trece imposibil de greu până atunci. După ce anii sar peste un prag, 25-30-35 de la individ la individ, ceasul ți se schimbă radical și începi să simți timpul că accelerează pe lângă tine – îl măsori în ce repede a trecut de la, nu cât de greu trece până la.

Cu cât se grăbește mai repede, cu atât îți dai seama că e cea mai importantă și mai neiertătoare resursă pe care o ai – nu poți s-o recuperezi odată cheltuită. Lovit de realitatea asta cruntă, încerc de ceva vreme să găsesc un set de reguli care să-mi guverneze tehnocrat zilele: REGULILE TIMPULUI BINE CHELTUIT.

1. Dacă e muncă, atunci să merite. Orice percepi ca muncă, de la meserie până la datul cu aspiratorul, trebuie să-și merite cantitatea de timp alocată. La noi e încă foarte puternică mentalitatea de om bun la toate, gospodar dom’le, fiind oarecum rușinos să nu-ți faci singur toate lucrurile pe care le poți face sau pe care poți învăța să le faci(bine, mai e componenta meseriașilor de toată jena care te poate împinge în direcția asta).

 

Și nu e vorba doar de un calcul simplu – o poate face altcineva? Mă costă mai puțin decât ce câștig eu în același timp? – ci și de importanța/beneficiile lucrului în sine.

Primăvara asta o să lucrez la grădină, un pic de sapă, un pic de hârleț, un plantat, un scos, chestii de astea. După aia o să mă Continue reading

Doza de Olanu

“Unde se fărâmă dealurile peste şesul mut şi Oltul se tăvăleşte într-o ciorbă noroioasă, se unesc două cărări de glod, bătătorite sub tălpi goale şi copite de cal. Acolo sălăşluieşte peste veacuri teiul hâd, borna satului Olanu. Mai la vale, fumegă casa lui Măgădan, rudarul. Şi peste pârleazul din mărăcini, începe întinderea de araci. Goi, găunoşi şi strâmbi, purtând pe vârfuri mucegaiul vremii.

Sunt aliniaţi cu stricteţe; tăcuţi şi fioroşi, ca o armată blestemată de morţi vii. S-au născut sub tăişul toporului, privind spre cer. Şi au rămas aţintiţi spre cer, cerşind milă: un singur fulger care să-i reîntoarcă în pământ. S-au adunat nori grei şi plouă. Poate acum.”

Da, încă un Paşte fericit în pădurile olaniste. Feerice ţinuturi, deşi nu mai simt aceeaşi magie copilărească. Sunt convins că nimic nu s-a schimbat la aspectul geografic, problema este la mine – mi s-au ramolit simţurile, receptorii nu mai adună întreaga fabuloşenie.
Continue reading