Imediat după vacanţa de Paşte, a dat primăriţa Firea într-o forfoteală şi un scremet pasional, demne de ultima zi petrecută printre pământeni, înaintea exilului cosmic. Ce hărnicie! Ce pricepere! Ce noroc pe pirpiria specie bucureşteană! Şi a reuşit: După rafale de lătrături, ciufuleli, nervi mestecaţi şi scuipaţi, primăriţa a deschis Pasajul. Da, este viu şi gâfâie. Celebrul pasaj de la Piaţa Sudului a scos capul după o naştere întinsă pe cinci ani.

O fi mai chircit, lung cât cămara cârtiţei şi ciungit de o bandă, dar este al nostru; aşteaptă iubire şi plecăciuni. Într-adevăr o izbândă, malul mântuitor la care ne-a scos Găbiţa Columba, asigurându-se că întregul univers a aflat de eforturile sale urieşeşti. Cu toată opoziţia constructorului hoţoman, a Dorelului leneş şi a comisiilor răuvoitoare, a reuşit.

Fără să atentez la meritul Columbei, pe care îl recunosc şi apreciez, nu mi-am putut ţine sub lespede pornirile suspicioase – sunt un necredincios cu sprintenă sprânceană de cârcotaş. Dar de ce? Prin ce transformare mirifică a trecut specia bucureşteană încât a meritat asemenea efort? Ceva am făcut noi bine de i-am câştigat dragostea mămească.
În urmă cu o oră mi-a venit răspunsul:

“Majoritatea PSD din comisia juridica din Senat a votat gratierea faptelor de coruptie – luare de mita, dare de mita, trafic de influenta, adoptand propunerea formulata de Serban Nicolae dar si de Traian Basescu la proiectul legii gratierii al Guvernului. Au fost 5 voturi pentru – toate de la PSD – si trei impotriva – cate unul de la PNL, USR si UDMR.” (Conform Hotnews)

Buuun. Ştiţi starea aia de aprehensiune civică, atât de conspirativă încât bate spre paranoia? “Ni se pregăteşte ceva!”
Da, au copt-o meşteşugit. Cuminţenie şi sfială pe linie de partid în ultima lună (au dat senzaţia că s-au plictisit de furat). Plus câteva străluciri în vârful lăncilor – Găbiţa Columba, cea mai ascuţită.

Suntem într-un gang fără ieşiri. PSD-ul ne va iubi cu de-a sila. Chit că am fugit cu hainele terfelite de violul din iarnă, pofta lor va învinge sila noastră. Ne lunecă mâna pe sân, dar e cald afară şi muzica leagănă-n vânt. Cu ochii în soare, ne pierdem într-o lume mai bună, imaterială, imaginară. În dedublarea yoghina, nici nu mai simţim.