Am fost ieri la Poștă să-mi ridic carnetul de șofer. O singură tanti la ghișeu, coadă săracă de cinci, cu mine inclus, părea treabă scurtă și lesne rezolvabilă în liniște și pace.

În capul cozii, un om al muncii tot scotocea prin buzunare și încărca tejgheaua implorând un „suficient!” – părea că s-a prezentat nepregătit la examen și înșiră pe foaie tot ce știe, cumva să împuște un 5 de milă. În fundul cozii, eu, cu buzunarele ferecate și goale, jonglând buletinul de 10 între degete.

Între noi, un tată cu bebelușul în brațe, o Coana Joițica descendență vasluiană, și un Nichita care a mai dus-o câțiva ani fără ficat, iar în loc de poezii a scris bilete la Pronosport.

Tanti de la ghișeu amestecă mormanul foilor și clatină dezamăgită „tsss, te pic și sesiunea asta puișor”. Coana Joițica simte oportunitatea și scoate ceva deosebit din sacul cu artificii: Strigă lung și apăsat „Duaaamnăăă…” în timp ce îl driblează din umăr pe tată și se intercalează între el și omul muncii examinat. „Doar o secundă!”

Doar o secundă stă acolo, căci după lunga „doamnă” cuvântă și întrebarea, prilej de a se lipi cot la cot cu examinatul.

– Duaaamnăăă, pentru cardurile celea de subvenție trebuie cumva copie după buletin?
– Da, doamnă, trebuie.
– Și aveți acia xerox?
– Nu avem, doamnă. Este unul fix peste stradă.
– Aoleooo, păi ce mă fac eu acuma? Cum doamnă să trebuiască copie după buletin? Uitați, am buletinul la mine! Uitați-l aicea.

Și își înfipse buletinul între foile de pe tejghea ca pe o lance tremurând în pânza morilor de vânt. Tanti se pierdu în eclectismul spontan al tejghelei – nu mult, dar suficient cât să prindă flamă Nichita Pronosport:

– Ce copie trebuie, doamnă? Dar în care…în care lege? Unde scrie doamnă în lege așa ceva? Unde scrie? Au zis clar la televizor să venim cu buletinul! Cu buletinul!

Toată cuvântarea fu un răcnet, dar ultimul „buletinul” avu așa încărcătură de furie, jelanie și decibeli că-mi săltă pieptul în gât.

– Îmi trebuie să las copie pentru card, altfel nu pot, aveți xerox fix peste stradă.
– Dar doamnă, la televizor, în care lege…ptiuuu, pupa-ți-aș tălpile, Ciucă și Ciolacu, ce ne faceți?!

Și pleoșc! își izbi Nichita șapca de pământ în epilogul jelaniei. Coana Joițica prinse iarăși grai pe note mai înalte și mai curajoase. Ininteligibil, căci începuse bebelușul să plângă încă de la „buletinul”, dar mai ambițios acum, când trebuia să concureze cu proaspăt țipătul lui tanti și încă bombonitul legii din televizor.

Între timp, coada săracă se dublase, iar pe cei din spatele meu îi bănuiam că au intrat doar de curioși, să ciugulească niște semințe de scandal. Încă mai tremura buletinul Joițicăi între foile examinatului când deschise și el gura, mai pe jumătate:

– Doamnă, puteți să mai întrebați după ce plătesc și eu? Că mă grăbesc.
– Eeei, toată lumea se grăbește! concluzionă rigorist coana, după ce driblase tot ce-a prins în față, inclusiv tejgheaua.

Iar eu, cel care într-adevăr trebuia să prezinte doar buletinul, ce paznic al ghișeului aș fi putut găsi, dacă nu o scorpie?