Am fost azi la Poşta din Berceni să trimit fiscului din Vâlcea scrisori amoroase.

Mă simţeam bine la coadă, calm şi împăcat. Îmi aşteptam fatalitatea cu braţele deschise şi pupături. La orice coadă m-aş aşeza, sunt ultimul până spre finalul programului. Încă nu m-am prins din ce motive, dar cei care vin după mine se simt intimidaţi de posteriorul meu. Nici măcar nu încearcă; abandon direct şi ţop în faţă!

De obicei mă enervez şi, în sinea mea, fac un scandal animalic. Dar azi a fost în regulă, i-am înţeles pe ţopăitori. Cu febră spre 39 şi pastilat bine, zăceam fleșcăit în şiroaie de transpiraţie – semne clare de gripă aviară. Firesc să gândeşti „Uite papagalul! Mă bag în faţa lui.”

Toate bune, aştept anesteziat şi umed, contemplez cu gândul la anatomia grifonului – Mi se pare o porcărie coada de leu. De ce doar cap şi aripi de vultur? O coadă de vultur i-ar fi mult mai utilă în zbor. Ce aberaţie! Ce aerodinamică să ai, grifoane, cu o coadă de leu?! Prostălăule…

Transpir, contemplez, sunt happy. M-aş fi răsfăţat aşa până anunţa poştăriţa ultimul client. Of, plăceri vremelnice şi amăgiri…

Bălălăăău!!! izbucneşte o voce demonică, culmea, ÎN SPATELE meu. La aşa ceva clar nu mă aşteptam.
Sângele a închegat în ventricule, rectul mi-a aspirat blugii, de am rămas gol până la genunchi.

– Seby, stai cuminte, dragă!
– Blea-blea-bleau!
– Hai, Seby, iubire, hai la mami!
– Nu vreaaau!

A fost un „vreaaau!” scăpat parcă din filmele horror cu posedaţi. Voce de serafim până la prima vocală, transformată apoi în ţipătul de pieire al Satanei îmbăiat în aghiasmă.

Seby, un copilaş de vreo 6-7 ani, începe un ritual de incantație curoniană. Se opreşte în dreptul fiecărei persoane şi zbiară din rărunchi nişte cuvinte fără sens, aparent alese aleatoriu. Spun „aparent” deoarece, în mintea lui, sigur aveau noimă. Pentru fiecare sărman aşezat la coadă a folosit acelaşi repertoriu.

Mă uit la poştăriţe, nimic. Nici măcar o urmă de indignare. Nu tu frunte încreţită, nu tu ochi ridicaţi din hârtii; un calm inamovibil de sequoia milenar, ca şi cum demonul de trei şchioape n-ar fi existat.

Alex, un alt copilaş, cu vreo 2 ani mai mic ca Seby, a fost iniţial de o cuminţenie exemplară. Suficiente câteva minute de exhibiționism şi destrăbălări diavoleşti pentru a fraterniza cu torţionarul.

– Seby, hai, mămică, joacă-te frumos cu Alex!
– Lasă-mă în paceee! acelaşi glas de drac deghizat în serafim.

Acum erau echipă. Şi una versată, eficientă. Sub ochii încremeniţi ai cozii inerte, au împrăştiat prin sediul poştei toate cartonaşele „Confirmare de primire”, au încercat combinaţiile seifului, până a început cifrul să scherlăie, au făcut raliuri cu bolizii printre colete şi scrisori, până au depăşit viteza critică, au decolat de pe tejghea şi au aterizat printre cafelele poştăriţelor.

Vestea bună – În seara asta mi-a scăzut temperatura sub 38. Ciudat fenomen; e gripa proaspătă, nici n-are două zile. Singura explicaţie ar fi că de la aşa tortură mi s-au atrofiat microbii.

***

Duduie netul de povestiri despre atrocităţile lucrătorilor de la Poşta Română. Cât de incompetenţi, ignoranţi, aroganţi şi viermănoşi sunt bolovanii ăştia neînsemnaţi.

Nu spun că ar fi nişte supernove. Dar, de fiecare dată când am avut nevoie, poştaşii mei din Berceni au rezolvat problema. În ritmul lor, cu mijloacele tehnice disponibile. S-au comportat decent.
Clienţii în schimb…

Posibil ca după opt ore în care picătura chinezească îţi perforează craniul, să nu mai ai chef de povestiri pe net. Altfel, am avea o colecţie online cutremurătoare: „Patimile poştaşului român”