Am văzut joi, 9 mai, despre ce vor fi alegerile europarlamentare din 26 mai. Pentru că joi, 9 mai: Ziua Europei, sărbătorită de liderii europeni în cadrul summitului de la Sibiu. Și joi, 9 mai: Ziua lui Dragnea, sărbătorită peste Arcul Carpatic, cât mai departe de evenimentul european.
Ca să nu mai existe loc pentru eschive și nuanțări forțate, Dragnea și-a descoperit pasiunea pentru istorie și ne-a amintit cum “Germania nazistă” a capitulat în Rusia. Coincidență, tot pe data de 9 mai. Germania, nucleul UE, reprezentată la Sibiu de Merkel. Și Rusia, la o aruncătură de mustață, cum te uiți din Iași spre răsărit.
Am crede că este absurd să luăm în calcul paradigma lui Dragnea în anul 2019. Dar sigur nu el a gândit-o. Și sigur a avut efect în rândurile puhoiului adunat cu autocarele de prin toată Moldova. Cum au venit naziștii dinspre vest, peste noi, dincolo de noi – noroc că i-au oprit rușii, cum te uiți din Iași spre răsărit.
Așadar, pentru ce votăm la europarlamentare? Mi se par irelevante numele de pe liste. Nu consider o prioritate “viitorul nostru european” sau alegerea unei tabere, cu vestul ori cu estul. Prioritatea este evaluarea noastră ca nație unită. După 30 de ani în care fiecare individ a avut libertatea de a-și clădi singur scara de valori, mai putem funcționa ca un stat unitar? Sau suntem ținuți la un loc de niște lipituri vechi, gata să crape? Înainte de a gândi “viitorul nostru european”, avem un viitor românesc?
Discursul populist, șovinist, demagogic până la tâmpire nu a fost scris de consilierii lui Dragnea doar pentru generațiile îmbătrânite. Este absurd să credem că PSD și politicienii din clasa Dragnea își vor pierde puterea odată cu schimbarea unei generații. Bătrânii care înainte de ’90 au fost tineri vor fi înlocuiți de tinerii care, invariabil, îmbătrânesc. Politica propusă de clasa Dragnea se adresează tuturor, indiferent de vârstă, și triumfă în condiții de creștere economică (așa cum s-a întâmplat în Ungaria și Polonia).
Modelul este simplu și pornește de la o contradicție: Avem creștere economică datorită aderării recente la UE (2004 – Polonia și Ungaria, 2007 – România). Tot în 2004, Slovacia și Țările Baltice, state cu situații asemănătoare celei de la noi. Pe fondul creșterii economice, avem creșteri salariale, avem un nivel de trai mult mai bun decât perioada pre 2004. Plus libera circulație, dreptul la muncă oriunde, egalitate între junii anilor 2004, 2007 și veteranii anilor ’50.
În concluzie, au apărut semne de bunăstare. De aici contradicția pe care s-a construit modelul politic – Noi suntem bine, ne-am dezvoltat, am crescut pensii, salarii, ne descurcăm și nu avem nevoie de sfaturile și reglementările UE! Mai mult, ne descoperim primele simptome de aroganță șovinistă (stupidă, în realitate), trimițându-i pe europeni să-și vadă de problemele lor de acasă, că sunt mai mari decât ale noastre.
Toate țările fostului bloc comunist, recent primite în UE, trec prin această etapă a evoluției și în toate a prins modelul politic explicat. Nuanțele diferă în funcție de specificul național – noi avem o frică ancestrală de năvălitori, de agenți străini care ne otrăvesc plus un fetiș cu roșii românești. Bulgarii probabil câștigă alegerile folosind castraveți.
Cum reacționează cetățenii, indiferent de vârstă, în fața modelului politic? Îl pot accepta, gudurându-se de gardul lui Dragnea, ca în poza de mai sus. Sunt conștienți de corupția partidului, de abuzuri, înțeleg de ce a apărut aversiunea în relația PSD-UE. Dar salariul mărit primează. Orice promisiune de câștig material îi umple mai îndestulător decât o listă cu principii și moravuri. Sau îl pot refuza.
Diferența între cele două alegeri va fi atât de mare încât nu văd ce valori comune pot împiedica scindarea socială. Aceeași lipsă de valori comune cauzează in prezent și scindarea europeană.
Poți să întorci din drum un votant PSD explicând-i că, pe termen lung, va fi mai sărac. Dar îi cauți degeaba o scară de valori morale pe care nu și-a construit-o în ultimii 30 de ani. După votul din 26 mai, vom afla cum putem rămâne lipiți de cei al căror existențialism se rezolvă printr-o singură întrebare: “Cu câți bani rămân în buzunar?”
