Ioan Sobieski s-a transformat peste secole în Donald Tusk. Cuceritori amândoi, dar prin mijloace adaptate vremurilor.
Contemporanul i-a cucerit pe români atacând în punctul moale: nevoia de laudă. Românul vibrează la auzul unui “înalt” european care se străduie să-l laude pe românește.

Nimic rău ori condamnabil – mai bine să ne cucerească minuțiozitatea și carisma lui Tusk decât superficialitatea și mitocănia politicianului român.

*Parcă nu ești îndeajuns de necioplită dacă nu-ți cocoți progenitura la balcon, într-un context cu totul nepotrivit. Îmbrăcat mai mult casual și deloc smart, Dăncilă Junior s-a înfipt între unii pe care îi bălăcărea pe facebook în corul pesediștilor patriotarzi.

Singurul motiv pentru prezență ar fi să-i țină fusta ori baticurile mamei, orice altă explicație frizează. La fel ca prezența și costumația Preafericitului, acest scaiete poleit în aur, înfipt în toate evenimentele laice organizate în statul laic România.

Cu ce drept a venit el și nu au fost reprezentanții celorlalte confesiuni religioase?! Într-un stat laic (nu ortodox!), ce caută Biserica Ortodoxă la un eveniment eminamente politic? Urât obicei, grea meteahnă de care politicianul român, fricos și lunecos, nu se va vindeca în vremurile noastre.

Revenind la cuceritorul Tusk: Discursul a fost precis expediat spre punctul moale, iar românii s-au simțit, după 30 de ani, apreciați de “Înalții”. Un text generos dimensionat, gândit și rostit pentru ei, pe limba lor. Dincolo de Cioran, Duckadam și Logan, mesajul a fost “Sunteți importanți! Vă apreciem și avem nevoie de voi.” Singurul mesaj corect, într-un spațiu european măcinat de euro-scepticism.

Totuși, dacă aș fi un cârcotaș căutător de noduri în papură, parcă aș găsi câteva. Amănunte care nu alterează mesajul, dar merită menționate:

“Să apărați statul de drept așa cum Duckadam a apărat patru penaltiuri!” Comparația cu Duckadam putea fi evitată. Dincolo de patriotismul vibrant, Duckadam este un rezultat al sportului în perioada comunistă. La fel ca Nadia. În primul rând, simbolizează eficiența sistemului comunist în pregătirea marilor sportivi, nu o trăsătură națională de a apăra șuturi și libertăți. Duckadam și Nadia, sportivi excepționali, sunt produsele unei politici condamnate de Uniunea Europeană. În timpul democrației europene, nu am mai luat “cinci de 10” și nici Cupa Campionilor Europeni.

Valorile românești lăudate de Tusk au fost o mașină franțuzească produsă în România și scriitorii români de limbă franceză. Bun și așa; mult mai adecvat decât delirul pregătit de Guvernul României cu ocazia Centenarului. Orice este mai bun decât “Grădina Maicii Domnului și Tărâmul Nemuritorului Dracula.” Corecți fiind, putem recunoaște că singura șansă pe care un scriitor român a avut-o să treacă granițele a fost publicarea într-o limbă de circulație internațională: franceza.

Așa ne explicăm și poetul național ales de Donald Tusk: “dadaistul Tristan Tzara”, nu Mihai Eminescu, inventatorul rimei încrucișate, al filozofiei, al teoriei relativității și al astrofizicii. Undeva, la nivel micro, discursul putea fi mai șlefuit pentru marea masă românească (publicul țintă). În astfel de cadru, poezia romantică și melodioasă bate necunoscutul dadaism cum bătea Cielo Dacia 1310, în urmă cu 20 de ani.
Mai mult, să-l amintești laudativ pe un anume Rosenstock, etnic al unei comunități nicicât îndrăgite de Luceafărul nostru…foarte riscant, dacă receptorul avea răgazul căutării de noduri.

La nivel macro, repet felicitările. O excelentă comparație între cum își pregătește un politician rasat vizita într-o țară străină și cum încurcă prim-ministrul României capitalele europene.

Pe termen nu foarte lung, rămâne cum am stabilit: PSD se va surpa sub propria prostie