Stuful pocneşte în vânt. Şiroaie grele, pietroase, te lovesc până îţi îndoaie ceafa. Sunt calde, dor, se sparg în creştet şi îţi plantează ecouri între urechi. Cerul s-a spintecat, sângerează, mânjeşte puritatea nopţii. Coloane purpurii au luminat balta, cât să-i vezi siluetele plaurilor şi deschiderea spre o apă mai mare.

– Teribil balamuc sub nori! Mai sus, deasupra lor, trebuie să fie o linişte absolută.
Marţianul părea la fel de impasibil ca mine sub loviturile şi urletele furtunii. Chiar mai dezinvolt acum, ud şi împins de vânt, decât în răsfăţul focului de tabără.
– Da, probabil… Linişte.
– Sunt ghid în Deltă de când mă ştiu. N-am văzut noapte cu aşa cer aprins. Şi nici turist să-i placă ploaia cum îţi place ţie.

– Da, într-adevăr, spectaculos. Parcă ar fi viu.
– Păi este. Cum să nu fie? Cu o faţă ţipă la noi, iar cu alta, dincolo de nori, doarme între sfinţi. La fel ca balta asta: o armură lucioasă, ciuruită de ploaie, pentru noi. Şi acoperiş impenetrabil, pentru fiinţele din adâncuri. Să înnoptezi acum cu peştii… tot o linişte absolută. N-ai avea habar de urgia furtunii. Cerul, la fel ca apa, monstru cu două feţe. Ţipă şi doarme în acelaşi timp.

L-a apucat volubilitatea pe marţian fix acum, când am rămas singuri în ploaie. Ceilalţi, cunoscători mai vechi, erau probabil sătui de filozofia bălţii. M-aş fi retras la rându-mi spre pensiune, dacă nu îmi fura privirea o ciudăţenie a naturii, ivită în larg, printre coloanele purpurii.

– Da, monştri cu două feţe… Ce se vede în depărtare? Acum mai puţin. Doar când fulgeră… acum! Acum! Aţi văzut? Ce-i acolo?
– Ajută-mă să împing barca şi îţi arăt.
– Eh, păi nu mai bine mâine, pe lumină?
– Mâine, pe lumină, nu o mai găsim.
– Păi? E vreun vapor ieşit noaptea la braconat, cu luminile stinse?
– E o insulă.
– Pfff! Şi ziua are treabă? Pleacă prin alte părţi? Hehe…
– Monştri cu două feţe. Hai, vino să împingem barca, nu stăm mult!

După ce am brăzdat mâlul pe brânci, trăgeam de vâsle gâfâind, cu palmele unse într-un clei din nămol şi pastă de stuf. Marţianul chinuia o undiţă în celălalt capăt al bărcii. Lansa şi mulina în orb, de parcă învăţase pe de rost toate secretele nopţii.

S-a oprit ploaia. Roiul de fulgere s-a concentrat departe, în spatele insulei. Cerul a tăcut, se mai auzeau doar scârţâitul mulinetei şi vâslele pălmuind haotic balta. Luminile mute schimonoseau insula în forme stranii şi o debandadă de culori – măcel cromatic, dumicaţi dintr-un curcubeu strivit.

– Auziţi… dar acum, noaptea, cum vede peştele linguriţa?
– Simte, aude, vibraţii… Te-ai fi aşteptat ca insula să strălucească în atâtea culori taman acum, în toiul nopţii?
– Pe timpul zilei nici nu mi-a sărit în ochi.
– Ce vezi acum sunt aburii ridicaţi din stufuri şi buruieni fermentate în băltişuri. Apar după furtună şi învelesc insula într-un strat gazos, luminos… Ea este mică în realitate. Şi tânără, foarte tânără! Insula Tăntăluş.
– Hăhă, Tăntăcum?
– Tăntăluş. Nişte negustori turci au botezat-o prima dată. Ei i-au spus Tantalus; după Lacul Tantalus, de la ei, din Turcia.

Vâsleam de aproape o oră. Se întărise cleiul din palme şi auzeam băşicile crescând. Braţele clacaseră într-o amorţeală dureroasă şi începeam să mă simt stingher, odată cu dispariţia roiului de fulgere.
Nuanţele excentrice s-au şters într-un fumuriu sobru, răscolit de luna ivită prin spărtura cerului secătuit. Insula era aproape, îi miroseam mâlul, sorbeam din aburii călâi şi dulcegi. Pustie, împuţită şi tristă… nici o legătură cu feeria multicoloră care mi-a drogat mintea şi corpul, transformându-mă într-un vâslaș nesătul.

– Auziţi? Dar cu…
– Şşşşt! Ascult-o! Ascult-o!
Marţianul a uitat undiţa sprijinită între cizme şi a încremenit într-o muţenie catatonică; uluit, cu ochii bulbucaţi şi urechea ciulită spre ceaţa grasă care ne-a năpădit în valuri.
– Ascult-o… şşş!
Am lăsat vâslele cu mânerele îmbibate în pastă de stuf şi sânge. Îmi suflam doctorii în palme, barca se clătina fără direcţie, înconjurată de cenuşa lăptoasă.

*În perioada 24-28 mai, vă aştept la Bookfest pentru lansarea cărţii “Introspecţiile unui cocoş”