Continuare la Anton cârciumarul (I)

Anton reuşise să-şi spargă o ceaşcă de cafea între degete – o fi strâns prea tare. Săraca n-a ştiut să ţipe şi nici să fete pui de urs. Şi-a legat peticul de cămaşă în jurul palmei, dar şiroaiele tot l-au înroşit pân’ la cot.

Pe faţa-i tinerică şi netedă nu a schiţat vreo urmă de supliciu. Îmi zâmbea ceremonios storcându-şi sânge din pumn.

– Am un prieten aproape… la vreo cinşpe kilometri, în Dorna.

Am simţit nevoia să-i spun asta. Amestecul de coniac şi lichior multicolor nu s-a împăcat cu liniştea supărătoare; atât de linişte încât se auzeau picurii de sânge spărgându-se de podea.

– Mai doriţi un pahar? din nou, paharul deja plin.
– Mda, mâine mă întâlnesc cu prietenu’ ăsta al meu şi ne apucăm de treabă. Am venit în interes de serviciu mai mult.

Anton a ieşit din semicercul tejghelei şi din trei paşi săltaţi şi-a lipit vârful nasului de fereastră. Se uita fără clipeală la norii vârtoşi, încolăciţi pe creste.

– Îhâm… O să ningă. O să ningă mult. La noi, pădurile respiră. Ca oamenii! Hăhăhă!

Atunci când a pomenit pădurile, m-a fixat între ochii brusc bulbucaţi şi umezi. Avea un zâmbet larg şi gura plină de salivă, ca un gurmand înfometat, scăpat în cămara cu delicatese. Tocmai ce mă acomodasem cu mânecile îmbibate în sânge.

– Da, ne apucăm de treabă mâine. Vine prietenul meu din Dorna şi începem filmările. Facem fotografie, film, eh… materiale pentru un proiect unic în România.

Era pentru prima dată când întâlneam asemenea indiferenţă faţă de măreţia acţiunilor mele. Îi dispăruse şi desfătarea de pe chip. Se opintea cu talpa într-o buturugă noduroasă, puţin mai înaltă de genunchi. Da, mult mai importantă poziţionarea universală a unui ciot.

– Auzi, cum e să fii chelner? Merge treaba?

Anton mai rostogoleşte lemnul de două ori, până în dreptul celei mai largi ferestre. Îl îndreaptă, se cocoaţă pe el, îşi sprijină fruntea de grindă şi mă priveşte senin, fără pic de resentiment. Lumina leşioasă de amurg congelat îl mângâie de la umeri în jos. A făcut ceva efort: inima îi pompează în regim alegru, sângele stors din pumn se prelinge pe pantaloni, cizme, până se absoarbe în buturuga de stejar mort.

– Haideţi să vă zic un banc!

Mă întind peste tejgheaua soioasă, înşfac de gât sticla cu licoare colorată. Mai are două degete pe fund. Noroc că sunt uituc şi paharul este încă plin.

– Zece bărbaţi şi o femeie naufragiază pe o insulă pustie.

Hm, începe bine. Simt aburii fierbinţi urcând pe sinusuri, sunt relaxat. N-am mai râs de mult.

– După o lună, femeia, scârbită de ce făcea, se sinucide.

Eh, nu-i cea mai amuzantă continuare, dar încă păstrez zâmbetul tâmp.

– După încă o lună, bărbaţii, scârbiţi de ce făceau, o îngroapă.

Nu mai sunt foarte atent la Anton. Aburii fierbinţi încep să se prefacă în ceva lichid şi vâscos.

– După încă o lună, bărbaţii, scârbiţi de ce făceau, o dezgroapă.

Şi atunci, îmi scuip stomacul, suprasolicitat ce-i drept, într-un gheizer de alcool, sucuri gastrice, vopsele şi zeamă de fiere. Port un curcubeu de vomă pe bluză şi pantaloni. Mă sprijin de geamantan şi privesc pierdut spre scările mărunte şi dese.

– Domnul Corban, vă urez şedere plăcută!

*Fragment din Introspecţiile unui cocoş

Dani Corban

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş