Doamna care mi-a tradus Introspecţiile unui cocoş în limba germană m-a întrebat de unde îmi vin ideile, care este “procesul de creaţie”?
Nu ştiam unde sunt, dar mă simţeam în siguranţă. Pădurea devenise călduroasă şi tot mai luminată. Ningea în culori de pietre preţioase, de parcă norii presărau smaralde şi rubine pisate. Am inspectat locul şi am descoperit vinovaţii – nişte melci lunguieţi, fără cochilie, adunaţi în jurul unui lac cântător.
Nu era mare, mai degrabă o mlaştină de vreo zece paşi dintr-un mal într-altul. Sub ea trebuia să fie ceva izvor termal, infiltrat printre rădăcini şi ierburi. Scotea aburi parfumaţi şi un zumzet bizar, de plăcere perpetuă. De parcă toate mătcile şi toţi trântorii pădurii s-ar fi strâns în jurul meu, în cea mai deșănțată orgie din istoria insectelor.
Melcii lunguieţi, fără cochilie, luminau mlaştina într-un verde fosforescent şi fierbinte. Din luciul aburind, fosforescenţa se reflecta în clopotul brazilor ninşi, unde se spărgea în zeci de nuanţe, ca printr-o prismă.
Nu ştiu cât timp mi-a înotat privirea prin apa magică, hipnotizat de miracolul naturii. Da, natura îmi făcea declaraţii de dragoste, iar eu eram topit; cu ochii cât cepele, făceam echilibristică în limbă.
M-ar fi prins răsăritul leşinat printre melci, dacă nu auzeam un grai feminin: delicat, jucăuş, răsfăţat, greu de ignorat. Apoi încă unul, tot femeiesc: răguşit, leneş, concupiscent, imposibil de ignorat.
„Hmm, probabil mamă şi fiică. Mama încă tinerică, fiica nu tocmai copilă. A făcut-o de tânără…”
Am lăsat fosforescenţa fierbinte în urmă, curios până-n vârful unghiilor ce neînfricate hoinăresc noaptea prin pădure.
(Introspecţiile unui cocoş, fragment)
-De unde-ti vine inspirația? întrebă doamna traducător.
-Nrrrfff tiu! spuse Dani cu încredere, în timp ce mai priza o liniuță :))
(Uite asta era gluma pe care trebuia să o fac în clasa a zecea. Atunci ar fi fost și amuzantă!)
În gimnaziu ţi-ai trăit apogeul umoristic. Atunci când desenai ursuleţi pe foaia de concurs (ceva concurs de matematică la care am nimerit amândoi). Şi te-a întrebat supraveghetoarea: “Dar vai, ce o să zică corectorii?”
Tu: Nu ştiu ce o să zică, dar aşa o să se amuze…
Da, am desenat si o masinuta, la punctul B :))
P.S: E o discutie pe care o tratasem si pe blog, cu fortatul copiilor sa mearga la olimpiade. Initial era traumatizant, apoi am realizat ca pot merge, pot vedea ce stiu/am sanse sa fac, mai scriu putin la restul si apoi aberez pentru ca macar asta ma relaxa :)) (Intamplator, la concursul ala am facut o problema jumate bine din trei – era un concurs “La Ceas” unde a corectat chiar domn’ profesor din liceu – si cand am ajuns la ultimul subpunct, am constatat ca nici macar nu inteleg enuntul, dar corectoarea nu ma lasa sa ies).