Lipitura proastă

Într-un gând trecut-au anii și mi-au răscolit fiorii. Nu le-am înțeles menirea căci răscoala apriori m-a lăsat cu mintea seacă să privesc în zări cocorii.

Ori sunt berze, ciori vopsite, cuci cu pântece lipite; nu le judec falsitatea știind că mi-au lipit și mie cioburi, zdrențe de menire, toate zburătoarele survolându-mi poalele.

Fiind paiața răscusută, un deșeu de lipituri, știind că orice neștiută mi-a lins sufletul pe colțuri, pot doar să mă-înec în zare cu găinaț de zburătoare.

O fi barză, o fi cuc, limbile se taie-n colțuri și de sânge m-au umplut peste sufletul secat, pirpiriu și dezolat.

Multe cuvinte stupide, eufemisme: eschivele vieții livide. Treceți, păsări călătoare! Și dacă m-ați prins de poale, strângeți gheara peste moale! Să se spargă fudulia, să vă umple ghearele, sufletul și palmele. Căci cu palma veți jura: N-am văzut în viața mea așa lipitură proastă de menire peste viață.

Piaza rea

Neluș alu Bărzăun ascultă cum se împing bolovanii în temelia Casei Wagner.
– Nemțoaico, te rod șobolanii, fato! îi strigă jovial din prag.
– Ooo, dom’ filozof, bite, bite! îi răspunse cu vocea fragedă, înainte să o călească tutunul și două decenii de cârciumărie.

Trandafiriul asfințitului îi mângâie lui Neluș silueta de sprinten holtei. Are părul lung, prins în coadă, și ambii obraji rumeniți, dar netezi: lipsește cicatricea semilună.
Cordelia îl momește cu mirosul de liliac și îl trage spre bar, flexându-și degetul, cum ai mulina spre mal mreana fibroasă.
Pe la jumătatea cursei, își lipește unghia prețioasă de buze și îl străpunge cu ochii, mulinându-l spre adâncul turcoaz.
Continue reading

Scutură Cruci (I+II+III)

Pădurea merilor cocoșați se aprinde la capăt într-o spuză de broboane. Sunt măceșii opăriți în asfințit, o armură de sfere incandescente care înzăpușește fruntea izlazului. Ștefuț expiră zdrențe de plămân. Privește înapoi Grobiștea Arsă și Casa Veche, unite ombilical prin albia gârlei.

Din uscăciune se înalță sclipiri de sare și sticlă pisată. Mângâie moțul soarelui, se retrag în albie, țopăie nervos până întregul izlaz se cufundă într-o pâclă aurie.

Între pâclă și limpezimea cerului au rămas doar el și Mirana. A renunțat să-i mai urmărească silueta atunci când i s-au inundat ochii cu sudoare. I-a vărsat peste bombeuri până i-a rămas privirea lipită de pământ. O aude și o miroase, suficient ghidaj.

După o zi de țopăit câmpenesc, Mirana miroase a levănțică și cireadă. A uger dodoleț scăpat dintre palmele proaspăt cremuite. Numai în glas și-a păstrat curățenia: „Ștefuuuț! Hai, Ștefuț, că am ajuns!”
Continue reading

Rapsodia carasului înghețat

A trecut întâi o boare peste balta lui Pilat; stolul unor șoapte lucii, râcâite cu hârlețul din gâtlejul înghețat.

Și am tremurat cu toții – fâțe mici și fițe mari – juisorii bălții care, amorțiți de lucia boare, gustul bălții l-am uitat.

Nu mai știe cărășelul cum zburda peste nălucă, sorbea râmă după râmă, lăsa acul lins sub plută.

Și când mai creștea puietul, spre sfârșit de primăveri, dădea iama fără milă, chicotea balta febrilă, zbârlea solzii și pe știucă!
Continue reading

Scutură Cruci (II)

Ștefuț plutește spre desiș cu genunchii anesteziați. Presiunea intracraniană s-a adunat în spatele frunții și i-a înfundat nările. Bătăile inimii, tot mai agresive și dese, îi împing plutirea spre foștii arbuști, acum înălțați până la infinitul nopții.

Își simte corpul macerat: curge cu picioarele înainte spre o gură de flăcări albastre. În gură joacă focuri de gheață, iar tăietura frigului i-a pătruns în suflet, la rădăcinile dorințelor. Nu știe dacă își mai poate mișca degetele, limba, ochii – orice gând de a-și abandona paralizia generală i-a fost retezat.

În câmpul vizual strict delimitat de privirea încremenită, i se desfășoară o magazie lungă, de forma unei galerii miniere, cu pereții ascunși în obscuritate. Plutirea s-a terminat în gura albastră de la capătul magaziei, iar flăcările s-au separat cuminți și reci, fiecare în vârful unei lumânări înalte, ceremoniale.
Continue reading

Scutură Cruci (I)

Pădurea merilor cocoșați se aprinde la capăt într-o spuză de broboane. Sunt măceșii opăriți în asfințit, o armură de sfere incandescente care înzăpușește fruntea izlazului. Ștefuț expiră zdrențe de plămân. Privește înapoi Grobiștea Arsă și Casa Veche, unite ombilical prin albia gârlei. Din uscăciune se înalță sclipiri de sare și sticlă pisată. Mângâie moțul soarelui, se retrag în albie, țopăie nervos până întregul izlaz se cufundă într-o pâclă aurie.

Între pâclă și limpezimea cerului au rămas doar el și Mirana. A renunțat să-i mai urmărească silueta atunci când i s-au inundat ochii cu sudoare. I-a vărsat peste bombeuri până i-a rămas privirea lipită de pământ. O aude și o miroase, suficient ghidaj. După o zi de țopăit câmpenesc, Mirana miroase a levănțică și cireadă. A uger dodoleț scăpat dintre palmele proaspăt cremuite. Numai în glas și-a păstrat curățenia: „Ștefuuuț! Hai, Ștefuț, că am ajuns!”
Continue reading

Aventuri în Leordeni – Bucătărie și femei


Când m-am mutat în Popești Leordeni, toamna trecută, am observat lipsa trotuarelor: pedestrașii locatari ai cartierului dormitor împart fâșia de asfalt cu aceleași drepturi și viteză ca automobilele. Cum rămâneau, pe meleaguri câmpenești, Daciile 1310 împotmolite în cirezi. Același fenomen, dar corporatiști în loc de vaci.

Și am mai observat că singurii șoferi care simt nevoia să claxoneze sunt femei. Uite gloata, uite drumul, uite luna, uite carul – totul se mișcă încet, ușor de înțeles. Uite că nu. În mintea femeii se reiterează Testul Trinity dacă nu își înfige tocurile în claxon. Mă refer doar la femeile din Leordeni și nu sunt misogin, le înțeleg graba și panica.
Sfârșitul toamnei, veneau zăpezile alea mari în cartier, iar femeile nu știu să schieze.
Pentru că nu ninge în bucătărie.

Să vă faceți idee despre bucătăria leordenină, o anecdotă cu un băiat pe care îl cunosc bine și greutățile sale pantagruelice:
Continue reading

Cripto

Neluș îl trage pe Marcu de braț până în dreptul curții cu gardul surpat.
– Păcat!
– Eh, facem altul.
– Lasă gardul. Păcat de maică-mea. S-a necăjit cu zilele din cauza miliției. Le zic așa dintr-un adevăr, nu din ură. Tot milițieni au rămas…

Goliciunea curții avea un miros de râncezire diluată în uitare; asemeni unui cufăr deschis după zeci de ani. Pe Marcu îl furnica repulsia la fel ca în prima zi, când l-a cunoscut pe bunicul Miranei în barul cu igrasie. Neluș are ochii umezi, pofticioși. Îl strânge de braț și arată spre pustiul curții ca spre o comoară îngropată:
Continue reading

Aventuri în Leordeni – Intro

În Popești Leordeni nu există școli, licee și trotuare. Unii îl numesc un “cartier dormitor” sau viitorul ghetou al Bucureștiului. Până să-l pășească tremurânzii încălțați în pungi, mă hrănesc din absurdul ce-i umple zările: supradoză de kitsch sau suprarealism? Botezatu Beauty Center, Chic Boutique, Classic Beauty Lounge sau Kitty Beauty Salon între aprozare care vând găini, brânză, cuie și porumb fiert.

Peste genele false de beauty kitty se așterne cimentul șantierelor care separă Leordeniul de pălămidă. Este un sat cu blocuri și metrou. Universul David Lynch cu iz de copită arsă; Te scurgi într-un delir inoperant căutând potcovăria printre termopane și alarme.
Continue reading

Neluș alu Bărzăun (I)

La marginea satului, bătrânele au ridicat foc înalt din salcâmi și araci putrezi. Fumul suie printre strugurii grei, acoperă movilele viticole într-un batic alb, de sărbătoare. Au lipit lângă foc tuciul pentru nunți și parastase. Mama lui Neluș a pus în tuci cocoșul colorat, de prăsilă. Vecinele toacă ce au găsit mai bun prin grădinile de zarzavat. De câțiva ani le-a ocolit parastasul, iar ultima nuntă în sat și-o amintesc puțini, mai mult din poveștile altora. Bătrânele au scos tuciul pentru Neluș. De dimineață, a coborât de la gară prin vie, s-a întors acasă.

– Am făcut în fiecare seară rugăciune, să știi! îi zise maică-sa, căutându-i fața cu mâinile veștejite.

Neluș privește penele coloarate ale cocoșului; maică-sa le-a făcut morman în capătul viei, pe unde a ieșit Neluș de dimineață. Își pune capul între mâinile mamei, îi simte valurile de căldură ieșind prin albeața ochilor.
Mirana și Ștefuț privesc focul de la distanță, așezați la marginea drumului central. Șoldurile li se ating. Mirana își freacă tălpile goale de un smoc crud, oftează:
Continue reading