La marginea satului, bătrânele au ridicat foc înalt din salcâmi și araci putrezi. Fumul suie printre strugurii grei, acoperă movilele viticole într-un batic alb, de sărbătoare. Au lipit lângă foc tuciul pentru nunți și parastase. Mama lui Neluș a pus în tuci cocoșul colorat, de prăsilă. Vecinele toacă ce au găsit mai bun prin grădinile de zarzavat. De câțiva ani le-a ocolit parastasul, iar ultima nuntă în sat și-o amintesc puțini, mai mult din poveștile altora. Bătrânele au scos tuciul pentru Neluș. De dimineață, a coborât de la gară prin vie, s-a întors acasă.

– Am făcut în fiecare seară rugăciune, să știi! îi zise maică-sa, căutându-i fața cu mâinile veștejite.

Neluș privește penele coloarate ale cocoșului; maică-sa le-a făcut morman în capătul viei, pe unde a ieșit Neluș de dimineață. Își pune capul între mâinile mamei, îi simte valurile de căldură ieșind prin albeața ochilor.
Mirana și Ștefuț privesc focul de la distanță, așezați la marginea drumului central. Șoldurile li se ating. Mirana își freacă tălpile goale de un smoc crud, oftează:

– Ehe…Neluș, Neluș. Om cu facultate.
– Da, facultate. L-am auzit pe Nentu Eusebiu la tine, acu’ două nopți. Sau trei? A mai fost arestat, închis.
– Pf, lasă, mă! Aia-i una, ce-a zis Sebi. Eu zic alta.
– Păi?
– Bărzăun ăl bătrân s-a prăpădit de tânăr. Pe Neluș l-a crescut doar mă-sa. Tot ce vezi din bătătura casei, unde fu poliția, până unde începe lunca Oltului, a fost pământul lor, al Bărzăunilor.

Ștefuț se uită în lungul drumului pestriț, până ajunse în dreptul gardului prăbușit. În spate, casa cu trei pereți jumate, un felinar uitat în mijlocul curții și un os de curcan pe care clocotesc muște grase, cu spinarea verde. Între curte și lunca Oltului vedea doar aerul jucând, mestecat de asfințit.

– Singură l-a crescut! Și a vândut pământul ca să-l țină la facultate, la București.
– Eh, na. La București? Acolo am făcut și eu.
– Bravo ție. Și după ce s-a chinuit cu el plecat, atâția ani, se înhăită Neluș al meu cu toți bagabonții. Îl luară în afară și-l puseră la rele. Un ban n-a trimis acas’, la mă-sa! O fi furat, ce-o fi făcut…Acolo l-au prins și i-au făcut felul.

– Dar ce-a făcut?
– Ei, și tu. Când s-a întors, mă-sa era deja bătrână. Iar el avea o cicatrice urâtă, ca o seceră. Într-o seară ca asta, spre asfințit, s-a pus cu mă-sa pe malul Oltului, unul lângă altul. Cum stăm noi acum. Și i-a povestit tot ce a făcut; de pușcărie, de tot! Când a terminat, mă-sa nu mai putea să-și ia ochii de pe el. Atunci, la asfințit, soarele i-a luminat cicatricea atât de tare că s-a aprins.
– Adică?
– Adică… Așa zice mă-sa când își aduce aminte. Zice că i-a curs soarele în cicatrice. Ea s-a uitat direct în cicatrice, direct în soare. Și atunci, de la așa lumină, a orbit.

– Buahahaha! Tare asta! Cea mai dementă poveste pe vara asta.
– Taci, mă! Nu râde de mine! Îți zic ce-am auzit și tu…
– Hehe, hai și noi la foc, cu restul lumii. Poate mai auzim povești.

Între movilele viticole s-a ridicat o coloană subțire de scântei. În spatele fiecărei scântei stinse a răsărit o stea. În ochii Miranei se strâng toate morțile și nașterile, iar vocea-i caldă umple întunericul din jur: „După ce terminăm cu tuciul, băgăm cartofi în jar!”

Bătrânele au făcut cerc în jurul focului și moțăie în aburul țuicilor fierte. Nentu Eusebiu s-a așezat de-o parte, sprijinit într-un arac – suge dintr-o țigară și suflă fumul în direcția lui Neluș. Mama lui Neluș scormone pământul cu ciomagul și adună un mușuroi negru peste glezne.

Ștefuț îi caută privirea, curios dacă într-adevăr a orbit. Atunci când i-a găsit albeața ochilor, a simțit că înghite ulei și picioarele amorțesc, înghețate. În rumoarea tuturor, a apărut Cordelia și s-a așezat lângă Neluș. Vocea Miranei se răcește și se ascute:

– Ce faci, neamțo? Veniși să verifici mirosul de țăran?
– Dacă tu te simți…
– Hehe, vezi că-ți intră în țoalele alea scumpe și nu mai iese. Nu mai trag bărbații.
– Mă rog, tu știi mai bine.

Bătrâna își scutură picioarele de pământ și-l caută pe Neluș cu ciomagul:

– Pune, Neluș, mamă! Pune niște tocană de cocoș pentru doamna Wagner!
– Nu trebuie, sărut mâna! Eu pentru Neluș am venit.

Cordelia se așază în fața lui și încearcă să-i încheie cămașa zdrențuită, fără nasturi. Deși trecut de prima tinerețe, Neluș are abdomenul neted și tare, ca o scândură afumată. Îi măsoară nemțoaicei turcoazul adânc al ochilor; curtoazia și mirosul dulce de liliac îi rătăcesc gândurile.

– Ia zi, ești bine?
– Nevătămat și nevinovat!
– Dar ce ți-au zis? Ce caută?

Nentu Eusebiu își trage pantalonii de milițian dintre fesele planturoase, rupe cercul babelor abțiguite, scuipă în foc.

– Ăl mai nevinovat, cum mama dracu?…
– Te scarpini defetist în cur.
– Ptiu, Neluș, mamă! Ce vorbă-i asta?

Ștefuț tresare. Nu cunoaște diferența dintre defetist și defecat, iar paradigma curului îi alimentează confuzia. Zilele petrecute în Casa Veche l-au umplut de păstăi cu usturoi, de primitivism. Prin țoalele scumpe i-a pătruns mirosul de țăran, pamfletăresc pomenit de Mirana. În jurul focului pare că s-a strâns întunericul scurs din somnul atârnat în târg. L-au purtat pe creștete țâncii slăbănogi, l-a purtat în ochi mama lui Neluș (…)