Pădurea merilor cocoșați se aprinde la capăt într-o spuză de broboane. Sunt măceșii opăriți în asfințit, o armură de sfere incandescente care înzăpușește fruntea izlazului. Ștefuț expiră zdrențe de plămân. Privește înapoi Grobiștea Arsă și Casa Veche, unite ombilical prin albia gârlei.

Din uscăciune se înalță sclipiri de sare și sticlă pisată. Mângâie moțul soarelui, se retrag în albie, țopăie nervos până întregul izlaz se cufundă într-o pâclă aurie.

Între pâclă și limpezimea cerului au rămas doar el și Mirana. A renunțat să-i mai urmărească silueta atunci când i s-au inundat ochii cu sudoare. I-a vărsat peste bombeuri până i-a rămas privirea lipită de pământ. O aude și o miroase, suficient ghidaj.

După o zi de țopăit câmpenesc, Mirana miroase a levănțică și cireadă. A uger dodoleț scăpat dintre palmele proaspăt cremuite. Numai în glas și-a păstrat curățenia: „Ștefuuuț! Hai, Ștefuț, că am ajuns!”

Un „am ajuns” cristalin al cărui ecou se multiplică între urechile lui Ștefuț și crește într-o roire. Îl ridică din propria-i zeamă stătută, îi întinde gâtul și sufletul când plutește peste pâcla aurie. Mirana a încălecat pe buturugi de salcâm legate într-un gard scund.

Le strânge între pulpe și oftează apăsat, cu pieptul arcuit spre safirul celest. Buturugile trosnesc înfundat. Mirana se întinde și leagănă gardul între pulpe ca pe un ponei beat. Cască, apoi țuguie fălcile, iar cască: suge limpeziș din țâța cerului.

– Aaa-u-u-u! A-ua-ua-uau! Hehe! Hai, Ștefuț, hai repede la pârleaz! Hai să cânți cu mine! Auuu! Auuu! Auuu!
– La pâr ce?
– Hehe, la pârrrleaz! N-ai mai auzit? Auzi la el, facultate la București… Uite, coloșa e casa lui Scutură Cruci, ajunsărăm!

Ștefuț urmări îngrijorat degetul Miranei care țintea spre un desiș sugrumat de gardul buturugilor. Imediat ce soarele a scăpătat, s-a tulburat cerul și au început să curgă dâre reci de cinabru. S-au întunecat deasupra desișului ca sângele porcului prelins pe derdeluș.

– Acolo în boscheți?
– Șșș, nu vorbi urât că te aude! Ia și gustă! șopti apăsat Mirana și întinse palma plină cu bobițe negre, lucioase.
– Șșș…mă aude cine, muma boschetului? Când hăui tu ca lupul nu aude?
– Hehe, daaa! Îți place de mine când fac ca lupoaica? Ia cireșele lupului, că-s dulci și bune. Mai culegem.

Gardul încălecat trosnește în noapte. Ștefuț mestecă bobițe dulci și adulmecă aburii emanați de sub rochia Miranei. Simte sub balmușul de gânduri o dorință copleșitoare care l-a împins prin praf și arșiță după rochia cu emanații. A purtat-o tot drumul în minte, dar acum a devenit un corp străin, o presiune intracraniană irecognoscibilă.

Bobițele lucesc dulce sub lună, iar cu Mirana trebuia făcut ceva extraordinar. Și luna lucește dulce deasupra cireșelor lupești. Noaptea în sine este un miracol. Miroase a uger gras muiat în parfum de levănțică. Levantul, unde e levantul? Ăhă, departe rău, la ăia îmbrobodiți în covoare. Și zboară pe covoare… până la luna dulce.

– Auzi, Mirana, tu ești virgină?
– Șșș, drace! Hehe, nu mai pupi cireșe, gata.
– Eu simt o apăsare.
– Hai la Scutură Cruci că ne așteaptă.

Ștefuț plutește spre desiș cu genunchii anesteziați. Presiunea intracraniană s-a adunat în spatele frunții și i-a înfundat nările. Bătăile inimii, tot mai agresive și dese, îi împing plutirea spre foștii arbuști, acum înălțați până la infinitul nopții.

Ștefuț își simte corpul macerat: curge cu picioarele înainte spre o gură de flăcări albastre. În gură joacă focuri de gheață, iar tăietura frigului i-a pătruns în suflet, la rădăcinile dorințelor. Nu știe dacă își mai poate mișca degetele, limba, ochii – orice gând de a-și abandona paralizia generală i-a fost retezat.

În câmpul vizual strict delimitat de privirea încremenită, i se desfășoară o magazie lungă, de forma unei galerii miniere, cu pereții ascunși în obscuritate. Plutirea s-a terminat în gura albastră de la capătul magaziei, iar flăcările s-au separat cuminți și reci, fiecare în vârful unei lumânări înalte, ceremoniale.

Se aud baloanele de ceară și uși metalice, împinse anevoios. Din întunericul peretelui frontal au scos capetele doi boi împăiați. Ceara îi mângâie între coarne şi se adună într-un țurțur noduros, sub bărbie. Boii îl privesc pe Ștefuț cu ochii negri şi morţi, ca de păpuşă.

Flăcările cresc în bulgări de cocă siderală, ne-o prezintă pe Mirana într-o prelungită reverență. Sub capul ei plecat, s-a lipit un bătrân, cu brațele larg deschise, cât să-i cuprindă formele generoase. Cu toată miasma lor de uger tăvălit în levănțică.

Reverența s-a terminat într-un mieros „Săru’ mâna!”, dulceața graiului contrastând acreala bătrânului râncezit. Halatul negru și zdrențăros se termina într-un ou diform, pârlit de soare. Fața, crăpată ca un parbriz lovit de piatră, îşi pierduse strălucirea, părea o bucată de vinilin uitată pe acoperiș peste generații.

– Nimeni nu poate ști cursul și cusurul. Ale apelor, ale soarelui, ale bobului. Magia din fiecare bob!

Își prelingea dosul degetelor pe obrajii Miranei și îi vorbea pe o voce ascuțită, care s-ar fi potrivit la fel pe laringele oricărei bătrâne din Casa Veche.

– Săru’ mâna, așa e! Eh, noi, cum o fi, de mâine începem. Începem să strângem. Om vedea, cum o vrea…
– Șât, să nu te aud!
– Au! Da, săru…
– Nu există de mâine. Ați început deja culesul și știu că ați făcut totul bine, așa cum trebuie. Dar cursul și cusurul nimeni nu le poate ști; magia, magia din fiecare bob.
– Eh, mai trebuie și noroc în viață.
– Mh, norocul și viața.
– Păi nu?
– Viața, știi ce-i viața? E drumul de…
– Hehe, de la sulă pân’ la turlă, știu!
– Ooo, bravo, ai învățat-o! Dar n-ai înteles-o, nu aveai cum.

Magazia s-a umplut de o lumină caldă, aurie. Ștefut își poate mișca gâtul, își simte limba, dar nu îndrăznește să trimită vreun sunet peste armonia dialogului Mirana – Scutură Cruci. Nu le înțelege pe toate, dar vocile îi masează tâmplele, îl cuibăresc într-un pătuț de plăcere ingenuă și ocrotire.

A prins câteva cuvinte legate despre boabe, soarele tomnatic, magiun, pălămida izlazului, diferită de a luncii Oltului. Și-a auzit numele de câteva ori, laolaltă cu aprecieri despre tăria vinului, butoaie, șlefuirea doagelor de salcâm. Sau erau scânduri de salcâm…

„E copil.”, „Da, cursul și cusurul”, „Cum urci colo, printre meri”, „Până și mărul, cu magia lui”, „Țuică și teci”, „Nu există mâine.”, „Auuu, auuu, auuu! Hehe!” „Cireașa lupului, asta da, cea mai magică!”

Peretele frontal s-a luminat cât să-i observi rețeaua șențulețelor, construită de aburii condensați de-a lungul mai multor vieți. Capetele boilor sunt o frescă mânjită cu lut și cireșe. În blana bătucită, lumina inventează nuanțe tot mai calde, aproape să păcălească moartea și să-i smulgă din perete. Din ochii de păpușă le curg lacrimi.

Ștefuț aude stropi grei și deși spărgându-se de acoperișul magaziei, de pereți, de podea: sunetul unei ploi torențiale care te-a prins fără adăpost. Scutură Cruci îl privește din dreptul unei uși scunde, turnată pe pipernicia lui de minion stafidit:

– Haida, să mă ajuți la butoaie! Hai, că nu mai ești copil!

Pe ușă intră culorile dimineții și mirosul nisipului ud. L-a urmărit pe stafidit afară, pe un ponton de scânduri lucioase. Valurile îl leagănă, pieptul i se umple cu puseuri de anxietate când bătrânul se îndreaptă, se înalță, iar zdrențele se înnoiesc într-un anteriu imaculat.

– Haida, ne așteaptă Karuna s-o ducem la Olt! îl îndemnă pe un glas răsunător, cu brațul țintind corabia călărită de butoaie.

Ștefuț și-a coborât privirea asupra pașilor – se concentrează, inima-i răcnește între urechi, vrea să-i oprească. Scândurile lucioase îi reflectă fricile, iar ochii s-au blocat într-un galop istovitor – pășește paralizat într-un perpetuum, incapabil să-și mai asculte gândul și voința.

Pontonul de scânduri este oglindă. Ștefuț își vede chipul multiplicat într-un album de saltimbanci. Fiecare mutră schimonosită îl sperie și îl hrănește; vrea să îl pătrundă. Știe că, dacă le-ar înghiți pe toate, s-ar simți pentru prima dată plin. I-ar exploda țeasta și pieptul, dar ar izbăvi, ar crăpa sătul.

– Ăsta ți-e cusurul, dar nu-i cursul. Haida pe Karuna, că nu mai ești copil!

Corabia împinge gârla peste maluri și lunecă legănat spre valea inundată de soare. În butoaie cântă un cor de copii. Scutură Cruci pare să cârmească din brațele ridicate paralel cu puntea. El însuși este o cruce care străpunge pâcla solară până în Casa Veche. Ștefuț a încremenit în genunchi; cântecul butoaielor îi joacă în piept și curge cu vuiet prin gura căscată.

Plutește pe o apă liniștită, cristalină, din care strălucesc solzii lostrițelor aurii. Este imaginea care l-a îndrăgostit de pescuit. I-a încins somnul și l-a trezit înaintea răsăritului, uns cu sudoarea vânătorului de vise. Și l-a teleghidat prin crepusculul rece, printre cocoșii care-și strigă introspecțiile în merii înfloriți, până pe buza bălții.

A început cu o undiță din bambus și ață de cusut pe care a înnodat un cocean de porumb și pietricele. Imaginea solzilor aurii i-a luminat nereușitele, l-a ambiționat, l-a împins să fure meșteșugul pescarilor născuți și îmbătrâniți lângă baltă: pe ața de cusut a înnodat și un ac.

Dar nicio apă și nicio strălucire nu a semănat dragostei din vis. A înlocuit bambusul cu fibra de carbon și a compensat neîmplinirea cu scule tot mai performante și mai scumpe, până la tolba răsturnată în vie.

Acum privește cu gura plină de cântec spre copiii satului, adunați la mal fără vreo unealtă pescărească. Doar râd în hohote și bat din palme, iar lostrițele sar năprasnic dintre valuri și înalță bolți de curcubeu.

Casa Veche e toată un verde proaspăt, înmiresmat de trandafirii crescuți peste țigla caselor. Și deasupra fiecăreia, se adună berze argintii, rotocoale, împletesc în cioc clinchet de bebeluș: spirale, spirale.

Plutesc pruncii peste livezi, spinarea e leagăn sub aripi de sfinți. Domnițele torc între coapse fierbinți iubiri veșnic crude. Tulpinile îmbrăcate în cojocel verde, pufos, peste maioul de scoarţă suculentă, de căprioare ros, se-adapă din grişul cu lapte, vărsat de paşi în botoşei – paşi mărunţi şi grăbiţi, de iepuri vorbitori, călărind ponei.

Ștefuț urmărește cum drumul livezilor urcă peste terasele învelite în mușchi virgin și se pierde în vița de vie. În locul gării, din moțul movilei se înalță o turlă, înconjurată de cruci radioase, desprinse din soare. Cârmaciul privește drumul, lasă brațele pe lângă corp: corabia plutește în derivă. Își coboară chelia între umeri și oftează spre Ștefuț:

– Eh, asta-i viața! Rândul tău să ții cursul. Haida, că nu mai ești copil, cârmește-o pe Karuna!

Și a cârmit-o cu gândul, nu doar pe Karuna ci însăși albia gârlei, șerpuind-o printre livezi și grădini.

Plutește peste săgețile incandescente care străpung din toate direcțiile apa limpede, înaltă până la ferestrele caselor. Săgețile încetinesc brusc, iau forma lostrițelor aurii și mângâie verzele, ardeii, căpșunile, toate bunătățile grădinilor cufundate în apă. Iarăși accelerează, iar corabia pare să plutească pe o rețea nețărmurită de descărcări electrice.

Ștefuț simte mirosul plasticului încins și al plăcuțelor electronice descoperite în laboratoarele facultății. Este plin, încrezător, cârmește peste zarzavaturile murate în limpeziciune aurie, își plimbă capul dintr-o fereastră în alta cu lejeritatea motrică a unei libelule.

Și câtă veselie tresaltă prin ferestre!

Copilași bucălați cu zâmbete senine și ochi sticloși, rotunjiți într-un turcuaz de lacuri glaciare. În fiecare casă, sunt așezați la mese, hăhăie mângâiați de părinții tineri și voioși. Copiii se îndoapă cu portocale, marțipan, torturi scumpe din cremă curcubeu.

Părinții le mângâie creștetele, debarasează farfuriile spoite de dulcețuri multicolore și așază pe mese electronice de ultimă generație.
Tații au gulere albe, călcate și dinți drepți, sănătoși, înșiruiți într-un zâmbet larg care le unește urechile.
Își plimbă prin truse inginerești degetele îngrijite, ocolite de bombardamentul muncilor grele.

Mamele își scutură în piruete rochiile dantelate și cântă. În toate casele, tații și mamele s-au prins de mâini, cântă și dansează în jurul meselor încărcate de dulciuri și jucării.

Ștefuț plutește prin zumzet, peste luciul auriu al unui vis mieros, văratic: “Astea sună a colinde… ciudat se mai aude Crăciunul în luna iulie.” Doar o casă scorojită tace, și îi prinde tâmplele între gheare reci. Nu o mai cârmește pe Karuna.

Și-a simțit pieptul scobit, apoi umplut cu țurțuri tăioși care cresc, îi împung gâtul și îl sufocă. Ghearele îi trag fața speriată până în dreptul ferestrei. Îl trag de pleoape, blocându-i singura eschivă salvatoare, închiderea ochilor.

Măcar de și-ar fi putut închide nările, să nu mai simtă damful camerei îmbibate în țuică și transpirație, să nu își amintească clorul vărsat peste podele și plăpumi ca peste o celulă în care au înnoptat leproșii.

O recunoaște, este camera copilăriei. Cu tatăl prăbușit într-un fotoliu perforat de arcuri, abia împingând o înjurătură din gura știrbă, sluțită sub ochii injectați. Cu mama frecând într-un lighean salopete cleioase, respirând doar când își izbește mucii de pământ.

Cu el, proaspăt școlărel, zgribulit cu ochii închiși într-un colț, unde își construia infinitul.

„Stai, mă, că am crescut, am plecat, am reușit! Îmi vreau undițele pe care am plătit sute de euro…poate mii! Pentru că am reușit. Îmi smulg capul din fereastră, îmi iau undițele și mă întorc în paradis, la lostrițele aurii.” Dar ghearele îi apasă și mai puternic pe tâmple.

În camera puturoasă dau buzna colegii și învățătoarea. Râd colegii, râde învățătoarea fălcoasă și asudată, ca la fiecare început de an școlar. Fălcoasa întreabă „Ce sunt părinții tăi?”

Colegii s-au așezat pe vine, într-un cerc. Fiecare se ridică militărește în picioare și răspunde la întrebare: medici, profesori, ingineri, polițiști…pauze unse cu sfială, voci tremurânde – aceleași în fiecare an, în fiecare coșmar. Și fălcile grohăitoare care scuipă zeamă de creier putrezit: „Dar zi, dragă, ce sunt? Zi tare! Ce, ți-e rușine?”

Și atunci ghearele i-au azvârlit capul din fereastră cu așa avânt, că înainte să apuce prima clipire, casa copilăriei deja devenise mică, imperceptibilă pe ulița inundată.

S-a lăsat un frig câinesc, iar Karuna plutește în derivă peste apele tulburi. Ștefuț tremură singur pe punte, azvârlit de valuri printre butoaiele goale. În albia gârlei s-au strâns toate zoaiele lumii; flegmele taților, lighianele și mucii mamelor, toate învârtoșate și înspumate în jurul corabiei care trosnește a pieire.

Pe Scutură Cruci l-a văzut în depărtare, la mal, îngenuncheat lângă troiță: o mângâie liniștit cu pensula, în timp ce câinii satului îi dau rotocol cu capetele plecate.

Moțul movilei a rămas chel – fără tură, fără cruci de soare – doar o spirală fumurie cățărându-se violent spre cer. Iar din cerul spart au curs suspine, apoi vuiet de furtună, un urlet de lup și țipătul unei bestii imposibil de cuprins între urechile lui Ștefuț.
Țipătul i-a despicat sufletul, l-a lovit în creștet, i-a smuls mintea și i-a aruncat-o într-o întunecime infinită, într-un nimic ce părea etern.