Pădurea merilor cocoșați se aprinde la capăt într-o spuză de broboane. Sunt măceșii opăriți în asfințit, o armură de sfere incandescente care înzăpușește fruntea izlazului. Ștefuț expiră zdrențe de plămân. Privește înapoi Grobiștea Arsă și Casa Veche, unite ombilical prin albia gârlei. Din uscăciune se înalță sclipiri de sare și sticlă pisată. Mângâie moțul soarelui, se retrag în albie, țopăie nervos până întregul izlaz se cufundă într-o pâclă aurie.

Între pâclă și limpezimea cerului au rămas doar el și Mirana. A renunțat să-i mai urmărească silueta atunci când i s-au inundat ochii cu sudoare. I-a vărsat peste bombeuri până i-a rămas privirea lipită de pământ. O aude și o miroase, suficient ghidaj. După o zi de țopăit câmpenesc, Mirana miroase a levănțică și cireadă. A uger dodoleț scăpat dintre palmele proaspăt cremuite. Numai în glas și-a păstrat curățenia: „Ștefuuuț! Hai, Ștefuț, că am ajuns!”

Un „am ajuns” cristalin al cărui ecou se multiplică între urechile lui Ștefuț și crește într-o roire. Îl ridică din propria-i zeamă stătută, îi întinde gâtul și sufletul când plutește peste pâcla aurie.

Mirana a încălecat pe buturugi de salcâm legate într-un gard scund. Le strânge între pulpe și oftează apăsat, cu pieptul arcuit spre safirul celest. Buturugile trosnesc înfundat. Mirana se întinde și leagănă gardul între pulpe ca pe un ponei beat. Cască, apoi țuguie fălcile, iar cască: suge limpeziș din țâța cerului.

– Aaa-u-u-u! A-ua-ua-uau! Hehe! Hai, Ștefuț, hai repede la pârleaz! Hai să cânți cu mine! Auuu! Auuu! Auuu!
– La pâr ce?
– Hehe, la pârrrleaz! N-ai mai auzit? Auzi la el, facultate la București… Uite, coloșa e casa lui Scutură Cruci, ajunsărăm!

Ștefuț urmări îngrijorat degetul Miranei care țintea spre un desiș sugrumat de gardul buturugilor. Imediat ce soarele a scăpătat, s-a tulburat cerul și au început să curgă dâre reci de cinabru. S-au întunecat deasupra desișului ca sângele porcului prelins pe derdeluș.

– Acolo în boscheți?
– Șșș, nu vorbi urât că te aude! Ia și gustă! șopti apăsat Mirana și întinse palma plină cu bobițe negre, lucioase.
– Șșș…mă aude cine, muma boschetului? Când hăui tu ca lupul nu aude?
– Hehe, daaa! Îți place de mine când fac ca lupoaica? Ia cireșele lupului, că-s dulci și bune. Mai culegem.

Gardul încălecat trosnește în noapte. Ștefuț mestecă bobițe dulci și adulmecă aburii emanați de sub rochia Miranei. Simte sub balmușul de gânduri o dorință copleșitoare care l-a împins prin praf și arșiță după rochia cu emanații. A purtat-o tot drumul în minte, dar acum a devenit un corp străin, o presiune intracraniană irecognoscibilă.

Bobițele lucesc dulce sub lună, iar cu Mirana trebuia făcut ceva extraordinar. Și luna lucește dulce deasupra cireșelor lupești. Noaptea în sine este un miracol. Miroase a uger gras muiat în parfum de levănțică. Levantul, unde e levantul? Ăhă, departe rău, la ăia îmbrobodiți în covoare. Și zboară pe covoare… până la luna dulce.

– Auzi, Mirana, tu ești virgină?
– Șșș, drace! Hehe, nu mai pupi cireșe, gata.
– Eu simt o apăsare.
– Hai la Scutură Cruci că ne așteaptă.

Ștefuț plutește spre desiș cu genunchii anesteziați. Presiunea intracraniană s-a adunat în spatele frunții și i-a înfundat nările. Bătăile inimii, tot mai agresive și dese, îi împing plutirea spre foștii arbuști, acum înălțați până la infinitul nopții.

Dani Corban

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş