Neluș alu Bărzăun ascultă cum se împing bolovanii în temelia Casei Wagner.
– Nemțoaico, te rod șobolanii, fato! îi strigă jovial din prag.
– Ooo, dom’ filozof, bite, bite! îi răspunse cu vocea fragedă, înainte să o călească tutunul și două decenii de cârciumărie.
Trandafiriul asfințitului îi mângâie lui Neluș silueta de sprinten holtei. Are părul lung, prins în coadă, și ambii obraji rumeniți, dar netezi: lipsește cicatricea semilună.
Cordelia îl momește cu mirosul de liliac și îl trage spre bar, flexându-și degetul, cum ai mulina spre mal mreana fibroasă.
Pe la jumătatea cursei, își lipește unghia prețioasă de buze și îl străpunge cu ochii, mulinându-l spre adâncul turcoaz.
– Șșș, hai mai lângă bar.
– Nu știu dacă-ți zise mama, noi am rămas fără târnă, au ros-o șobolanii.
– Bravo, dom’ filozof, te-ai pogorât între țărani! Ia stai…
Cordelia pivotă scurt și se îndoi la unghi drept, lăsându-și mătasea străvezie să-i mângâie fesele. Cotrobăie pe sub tejghea. Fesele îi tremură și se împing între ele asemeni bolovanilor din temelie.
Despicătura ascunde un clocot fierbinte din care se ridică șerpi de abur; se încolăcesc peste noadă și își înfig căpățânile în valurile rochiei străvezii. Conturul feselor se dizolvase într-un halo fantasmatic: umbre moi, lipsite de substanță.
Salonul s-a umplut cu o lumină tulbure, o mlaștină gazoasă în care Neluș se îneacă, își pierde suflul, nu își mai simte corpul. Gândurile sunt purtate de mlaștină, fără control, îl dor. Între tâmple l-a inundat gerul; un tăiș glacial îi apasă țeasta.
Salonul, timpul, durerea degerăturii: toate i se par eterne, cum s-ar fi născut cu ele și i-au stăpânit toată viața. Se aud bolovanii în temelia Casei Wagner, iar ecoul se împrăștie în mlaștina salonului. Sunetul se transformă în presiune, apoi prinde substanță și contur. În jurul lui Neluș plutesc vapoare paralelipipedice, din metal negru și greu.
„Cheile! Alooo, dom’ filozof, my lord, mein Herr… băăă!” se agita de câteva secunde Cordelia, revenită din poziția caprei.
– Nelușu’ mamei, ești bine?
– Da, da, cheile! Ce chei?… Brrr, frig mai e la tine-n casă.
– Ia cheile și du-te la pod după târnă. Eu trebuie să…ia, hai mai aproape.
– Singur prin podul tău?
– Șșș, da, vorbește mai încet. Îi vezi pe ăia doi tatuați de la ultima masă? Doi bulgari; au venit de câteva zile în sat. Nu-mi plac, au așa o energie și un miros…Mai sunt și spâni.
– Îi miroși de aici?
– Vorba vine. Miros a șmecherie, înțelegi? Din aia lipicioasă, de mahala.
– Brrr, nemțoaico, îmi tremură dinții-n gură și afară-s patruș de grade…mă mai sui și prin pod.
– Nu ești sănătos. Ia, șșș…i-ai văzut? Și-au dat un plic pe sub masă. Vaaai, tatuații dracului.
– Auzi cum pârâie podeaua. Sunt ca niște zgârieturi, de fapt; auzi jos, pe la colțuri. Te rod, șobolanii, fato! o avertiză Neluș, cu tremurat rece în glas, în timp ce măsura din ochi urcușul spiralat al treptelor.
La fiecare etaj, balustrada avea în capăt busturi de marmură, cu fețe schimonosite pe care distingeai ochii doar după formă. Poziția lor părea aleatorie: uneori încadrau nasul pe verticală, alteori se uneau pe diagonala feței printr-o gură lungă, sau creșteau din obraji ca două furuncule cu sprâncene, sub gura căscată în frunte.
Neluș a strâns în palmă praful de pe vreo zece busturi și a urmat mocheta în carouri alb-roșii, până la ultimul etaj. Gâfâie. De afară, Casa Wagner nu părea atât de înaltă. A privit în jos spirala scării, dar carourile au început să miște; s-au angrenat într-o serie de interschimbări haotice care i-a distrus estimarea ochiometrică.
Gâfâie panicat: „Am vertij. Probabil și febră. De ce am vertij? E primul. Sigur și febră. Probabil vreo tumoare pe creier. De-asta m-a luat cu frig. Băi, dacă mor până-n treizeci de ani? Ce-o să zică mama? Sigur e ceva pe creier. Măcar să aibă săraca târnă. Culegem strugurii și mai vedem.”
Intrarea în pod nu se făcea printr-o trapă, cum se aștepta Neluș, ci avea ușă, la fel ca o cameră normală a hotelului. Dar mai înaltă, impozantă prin basoreliefurile sculptate adânc în lemnul de stejar.
Cheia lunecă perfect în broască, totul pare recent uns și îngrijit. Ferestrele largi din acoperiș au umplut podul cu o feerie caldă și lăptoasă. Nici salonul de jos nu era atât de ordonat și îmbietor; genul de încăpere în care te-ai tolăni cu o carte între coate și te-ai ruga să aibă pagini infinite.
Respiră relaxat: „Pf, ce prost sunt! Cum să am tumoare? La vârsta mea, probabilitățile sunt… Nici nu sunt.”
Neluș s-ar fi așteptat la o încăpere pătrată, întinsă pe toată secțiunea orizontală a hotelului: un pod plin de spațiu rece și vechi, fără contur, doar multă întunecime împrăștiată în toate direcțiile.
În schimb, după ușa de stejar, a descoperit un coridor lat de câțiva pași, indefinit de lung, căci lumina lăptoasă devenea tot mai densă, până acoperea complet presupusul perete din capăt.
Lateralele coridorului nu aveau goluri; pe ambele părți erau aliniate, în șiruri compacte, piese de mobilier din lemn masiv, sculptate manual, rafturi cu tacâmuri argintii și ceramici înflorate, destule să așezi la ospăț princiar întreg satul. Și rochii…mai multe decât văzuse Neluș în toate vitrinele Bucureștiului: clopote de mătase, pictate ca aripile fluturilor de noapte văratică, de sub care coboară jupe turcoaz-străvezii, dantele încrețite în filigran de aur, șaluri pastelate ce curg în decolteurile satinate, strânse în taliile damasc.
Parfumurile și strălucirile lumii adunate sub volane, convingerea că doar cele mai alese trupuri pot umple periplul desfrâului vestimentar.
Lumina lăptoasă cântă. Mobila, tacâmurile, rochiile, toate obiectele coridorului comunică pe o vibrație relaxantă, vor să fie prietenii tăi, să îți spună povești. Pereții sunt vii.
Neluș străbate destins coridorului, iar muzica a limpezit lumina într-un auriu cald de candelabru: „Offenbach?… Da, așa sună. Ce-o fi apucat-o pe Cordelia? Ce te minți, mă, singur? Lașule! Ți-ai macerat creierul în zvonuri defetiste și țopăi dintr-un refugiu în altul ca un râios. E Offenbach, da, dar cântă în mintea ta, acceptă-ți, nebunia, nu te ascunde sub fusta Cordeliei! Scoate-ți capul dintre fesele ei și ai curajul să asculți. Că ele împing, împing ca bolovanii din temelie, împing până te strivesc. Ai curajul să asculți!”
Drumul s-a terminat, iar la capăt îl așteaptă târna. Neluș a prins-o între palme și îi privește goliciunea cu un zâmbet larg, încrezător: „Va fi un an bun!”
În spatele lui, coridorul cântă și dansează: Rochiile împrăștie parfumuri în piruete, apoi se umple cu trupuri perfecte și zburdă printre mesele cu argintării de ospăț princiar.
Neluș are un carnaval în spate, dar privește numai spre semiluna incandescentă răsărită pe fundul târnei: „Da, este cancanul lui Offenbach! Taaa-ta-na-na-na-na-naaa-ta-na-na-na-na-naaa-ta-ra-ra-ra-raaa, hăi! Hehe, pupa-ți-ai mintea ta de geniu, ce muzică ți-ai pus…auzi tocurile domnițelor, auzi cum le țopăie concupiscența din călcâie…taaa-ta-na-na-na-naaa….buahahaha!”
A dat drumul ultimului crâmpei de rațiune și plutește într-un hăhăit zemos, cu ochii lipiți pe incandescența care crește, umple târna, i se cațără pe brațe, umeri, se încolăcește în spatele ochilor magmatici. Arde! Și se stinge. Se stinge odată cu lumina caldă de candelabru.
Muzica s-a oprit. Neluș strânge târna în brațe, privește buimac în spațiul rece și vechi, fără contur, iar pe obraji simte gâdilatul pânzelor de păianjen.
Din întunecimea mută se ridică valuri de iz cadaveric. A înțepenit în frică și frig; aude un foșnet textil, tălpi goale apropiindu-se în sincron cu foșnetul rochiilor. Valuri de iz, iar în spate, tot mai aproape, fâș-fâș-fâșșș și ultimul pas: „Mor de frig!”
Cordelia saltă șugubăț din șolduri în timp ce șterge masa la care au băut bulgarii. În capătul scărilor, îl vede pe Neluș zâmbind tâmp cu târna în brațe. Azvârle spre el cârpa și își înfige mâinile în păr.
– Băăăi, copil nebun, nu aia! Fugi repede cu ea la loc, aia e piaza rea!
– Pia, ce? Am luat târna din pod! se lăudă senin și întinse spre Cordelia brațele în care ținea isprava.
– E piaza rea, nebunule! Buăhăhă! Doaaa….
– Piaza, nepiaza, eu în pod nu mai urc. Mizerie, frig, n-ai bec, pute a șobolani morți… Și merge asta. O mai spală mama de tăciuni, îi mai strânge din împletituri. Ce piaza mă-sii zici?
– Ești nebun. Din toate târnele din pod o nimeriși p-asta. N-am mai văzut-o de când eram mică, sub ce gunoaie ai căutat? Hăhăhă! Doaaamne, e veche de zeci… ce zeci, de sute. Are sute de ani coșul ăsta.
– Auzi? Parcă am văzut-o la Muzeul de Istorie din București, cultura Cucuteni-Hamangia.
– Râzi tu, dar nu îi știi povestea. Târna asta e de la bunica. Și ea o are de la străbunica, iar ea de la stră-stră…primii Wagner care au venit în România și au ridicat casa. Asta e târnă prusacă, nu să care țăranii struguri.
– Hai, nu mă-înnebuni…
– Pe vremea Prusiei, târna ședea la un metru în fața ghilotinei, să prindă căpățânile care zburau de sub tăiș. Țac-hop, direct în ea! Asta a fost perfecta, posibil fermecată, pentru că nu a ratat nici o căpățână, a prins tot! Bunica povestea cu mândrie cum a ajuns târna în familia noastră. Iar după execuție, călăul o lua și o plimba prin oraș, o apleca ușor spre plebe, să știe fiecare unde-i va odihni capul. Apoi venea cu târna la castel, o prezenta curtenilor, trecea prin toate saloanele, pe toate coridoarele, printre nobili și domnițe, de la un cap la altul, care mai de care mai încoronat, ultima vizitată fiind chiar camera tronului.
Neluș azvârli coșul, își scutură mâinile și scuipă podeaua cu patimă: „Îu! Uai, dă-te-n…”
– Hahaha, ce te-ai albit, dom’ filozof! Ruhig, Mein Herr! Sunt legendele familiei Wagner, scornite să ne cumințească. Speriem copiii și filozofii cu ghinioane, cu piaza rea. Uită-te la mine, niciun efect!
– Niciun ghinion?
– Multe. Dar nu m-a cumințit deloc… Tu când ziceai că pleci din țară? întrebă Cordelia cu glas pisicesc, lingându-și buzele.
– Săp, săp, ăăă, luni! Săptămâna viitoare, da. O ajut pe mama la cules și gata, m-am dus, plec în Australia. Am o gagică-n Sydney, facem treabă, mă întorc cu cincizeci de mii în câteva săptămâni.
– Vai, tu! Nu se supăra gagica asta când îți sticlesc ochii după altele? Haha, crezi că nu știu cum ai rămas blocat pe fundul meu adineaori, când m-am aplecat după chei? Șșș, hai cu mine-n pod să-ți caută altă târnă. Mergi în spate; vreau să îți simt privirea pe coapse când urc.
