Când m-am mutat în Popești Leordeni, toamna trecută, am observat lipsa trotuarelor: pedestrașii locatari ai cartierului dormitor împart fâșia de asfalt cu aceleași drepturi și viteză ca automobilele. Cum rămâneau, pe meleaguri câmpenești, Daciile 1310 împotmolite în cirezi. Același fenomen, dar corporatiști în loc de vaci.

Și am mai observat că singurii șoferi care simt nevoia să claxoneze sunt femei. Uite gloata, uite drumul, uite luna, uite carul – totul se mișcă încet, ușor de înțeles. Uite că nu. În mintea femeii se reiterează Testul Trinity dacă nu își înfige tocurile în claxon. Mă refer doar la femeile din Leordeni și nu sunt misogin, le înțeleg graba și panica.
Sfârșitul toamnei, veneau zăpezile alea mari în cartier, iar femeile nu știu să schieze.
Pentru că nu ninge în bucătărie.

Să vă faceți idee despre bucătăria leordenină, o anecdotă cu un băiat pe care îl cunosc bine și greutățile sale pantagruelice:

Cunoscutul se mutase singur în cartier, cândva toamna trecută. Scos accidentat din teren, după un meci de vreo 10 ani, cu unele faze de poartă, dar mai mult bubuit mingea prin tribune. În fine, nu genul de meci atractiv în regim pay-per-view. Și cunoscutul meu încă nu locuia, cum locuiește un om; mai degrabă bântuia cartierul de când se mutase, apăsat de vini și de vinuri.

Veni ziua, spre finalul toamnei trecute, când trebuiau strânse cioburile și măcar ascunse sub covor, dacă nu lipite. Ziua reconcilierii intrinsece, când cunoscutul meu își întindea sieși rămurica păcii. Și ședea liniștit, aproape reconciliat, aștepta să-i vină peștele (ceva macrou la grătar, cu mujdei și mămăligă, o minunăție). Pe nepusă masă, că încă se perpelea macroul, răsări lângă el o grasă.

Se mai cunoscuseră cu alte ocazii, ba în ultimul timp chiar suspect de des. Oriunde ar fi mers cunoscutul meu, dacă zăbovea în liniște și singurătate, țuști! răsărea grasa lângă el – o frecvență care-l împinsese pe al meu să suspecteze că l-a prins grasa într-un moment de moliciune și i-a ascuns vreun PLB prin plm ori prin alte orificii.
*PLB = Personal Locator Beacon

Cât de grasă? întreabă mulțimea învăpăiată. Băi, grrrasă! Nu am date exacte, dar bănuiesc trei cifre, din măsurătorile cunoscutului meu. Dar simpatică, veselă, cu zvâc în gândire: genul care însuflețește masa. Ori o crapă.

Și simpatica venise însoțită de altă grasă. Însoțitoarea își făcea loc în două cifre. Greu, dar, din măsurătorile cunoscutului (și pe asta a măsurat-o cel mai bine), încăpea în două cifre. Nu pentru că ar fi fost mai puțin grrasă, dar era mult mai scundă. Constituția aia hapletică pe care, dacă te grăbești la piș, o sari, nu riști s-o ocolești.

Buuun…Se puseră toți trei la aceeași masă și așteptară peștele. Îl așteptară la un pahar de pelin roze, deși cunoscutul meu tocmai ce se reconciliase și jurase că nu mai bea. Dar na, un păhărel, cât se perpelește, mai o glumiță, o amintire, o căutare pe Google despre efectele miraculoase ale pelinului, șușanele cât să se rumenească bine pe ambele părți. Durează. Plus că trebuie zdrobit usturoiul, mestecat în mămăligă… câte mâini să aibă și bucătarul?
Șase sticle mai târziu, erau ai mei, toți trei, acasă la o grasă. În bucătărie, dezbrăcați.

Cunoscutul meu drag (să-i spunem CMD) se mai dumirise oleacă pe drumul dintre restaurant și casa de turtă dulce. Toamnă târzie, aer rece, cât să mi ți-l țină viu și biped. Își amintește CMD cum întingea cu pielea macroului în mujdei, mult negru, toți trei dezbrăcați în bucătărie. El lângă un total de aprox. 200 kile emanând concupiscență. Șorici și concupiscență.

“Înapoi nu pot să dau că dezamăgesc audiența, doar nu s-au dezbrăcat să jucăm șah. Înainte nu pot să dau că poate mai vreau în viața asta sex cu femei. Nici să le fericesc nu pot, nici să le supăr nu vreau, că au și ele un suflet. În plus, dacă mă mănâncă?” – Îi zbura mintea lui CMD în toate părțile: cioburi, cioburi. Cel puțin așa mi s-a plâns.

*The fight-or-flight response is a physiological reaction that occurs in response to a perceived harmful event, attack, or threat to survival.

CMD a ales să lupte! La ananghie, mintea i s-a deschis, a cântărit rapid situația și s-a dus la grasa scundă: “Vreau să fac genuflexiuni cu tine în cârcă!” Și se uita grasa la el ca la poarta nouă. “Nu m-ai înțeles. Vreau să te urci la mine în spinare și să fac genuflexiuni.” N-o fi fost chiar ce spera juninca, dar în niciun caz o experiență de lepădat. Speranțe de sex mai rămân cât există nopți, bărbați și Pelinul de Urlați, dar să mai găsești o cârcă pe care să te sui…poate doar cu un picior.

L-am întâlnit pe CMD la câteva zile după aventură. Se vedea că trosnise puternic din toate încheieturile; cum îl puneai drept, cum se lăsa pe-o rână. Ceva s-a rupt în el, iar zemurile care i s-au prelins peste umeri nu se vor spăla vreodată. Va curge prin viață defect, cu cârca mirosind a grasă.

Ceva bun a ieșit din toată povestea: Supărată foc că pe ea n-a luat-o CMD la genuflexiuni, grasa din trei cifre s-a ambiționat și a înjumătățit porția de KFC dupa ora 2 noaptea. Am auzit că se văd progrese impresionante și, în viitorul apropiat, speră să se dea și ea huța într-o cârcă.
Buuun, să tragem cu toții învățături din această anecdotă cu bucătărie și femei. Am încălecat pe-o șa și am pornit spre potcovarul din Leordeni.

Din seria “Aventuri în Leordeni” citește și Aventuri în Leordeni – Intro

Dani Corban

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş