Astăzi trebuia să filmăm pe malul unul lac. Încă ningea în valuri de lapte vârtos, dar procrastinasem proiectul peste orice limită. M-am opintit în uşa pensiunii, până am împins un maldăr de zăpadă îndesată şi afumată – îmi ajungea până la subțioară. Satul nu mai avea poteci, te ghidai doar după moţurile caselor cufundate în albeaţă, ca nişte boturi de cârtiţă pufăind fum de pucioasă.
Bătrânelul atomic, ciotul de gorun care îmi cărase geamantanul până la pensiune, îşi legase două doage de butoi peste tălpi. Luneca pe marea îngheţată, trosnindu-şi şoldurile de streşini. Îl urmau încă şase bondoci pe doage, înşiruiţi milităreşte, înarmaţi cu lopeţi groase de lemn. „Haraaai-Hooop!” strigau lopătarii, de tremurau ţurţurii pe tâmpla munţilor. Şi lunecau neînfricaţi, în pleava de gheaţă viscolită.
După ceva calcule şi încercări, am reuşit şi eu să mă caţăr peste troiene. La un mers normal, omenesc, m-aş fi cufundat până la gât, în primii doi paşi. Aşa că m-am târât pe burtă, stil viermușor, până am ajuns în făgaşul bătătorit de lopătari.
Haraaai-Hooop! viermuiam printre acoperişurile învelite în albeaţă, urmându-i pe cei şapte bondoci – aprigi, infatigabili, înfofoliţi în nişte cârpe negre, din aţe groase, împletite.
Satul se termina într-un derdeluş imaculat, spongios, adânc de vreo zece paşi. Nu mai vedeam vârfurile stâncoase ori pădurile dimprejur; totul se pitise într-o cărunţie spălăcită, norii supraponderali s-au cuibărit alene peste noi.
Am dezvirginat derdeluşul, pe brânci, gâfâind, până am simţit în obraji căldura unei mocăniţe cu plug. Gâfâia la rându-i, prefăcând troienele într-o ciorofleașcă dreasă cu păcură şi huilă pisată. Zeama rece, unsuroasă, mă înghiţise până la jumatea burţii; simţeam amorţeala urcând pe esofag, spre jugulară, ca un pluton de furnici.
M-am urcat în singurul vagon, împreună cu două-trei găleţi de şiroaie înspumate.
– Trece prin Dorna, da?
– Treşi, treşi… răspunse cu juma’ de gură un stafidit pe la vreo cincizeci de ani. Avea cizme verzi de cauciuc, o salopetă îngălată, strânsă cu un şnur gros de cânepă. Pufoaica avea o vârstă respectabilă: năpârlise, ştirbise, mai rămăsese un nasture agăţat la o palmă sub bărbie. Un fes negru îi acoperea urechile şi câteva smocuri sure, cu vârfuri gălbui. Pielea feţei, crăpată ca un parbriz lovit de piatră, îşi pierduse orice strălucire. Părea o bucată de vinilin, întinsă pe bârna podului şi uitată acolo peste generaţii.
*Fragment din Introspecţiile unui cocoş
