– Brrrr! Dă-le roată, dă-le roată, băăă! Brrr!
– Au înnebunit, băga-le-aş… Ptiu, drace, nu mai pot. Brrrr!
– Bă, roată, bă! Dă-le roată, zăpăcitule! Bâr! Bâr, n-auzi?!

Îmi săreau căcărezele din călcâie, iar balele s-au alungit peste umeri ca două hăţuri de plasmă translucidă. Nu ştiam dacă între degete s-au strivit fragii ori m-au sfârtecat mărăcinii de glădiţă. Ustură. Pantalonii nu mai au genunchiul stâng; se coace o crustă din sânge, argilă şi iarbă crudă. În loc de palme am doi papanaşi cu urzici, din alea vii şi arţăgoase. Între coapse am trosnit un arac de salcâm verde – încercam să dau jos berbecul din cireş. Ustură.

Când începe soarele să-şi cufunde barba în topitura orizontului, stejarii se pun pe cântat, se ridică aburi de mămăligă şi pătrunjel presărat peste cocoşul fiert. S-au plictisit oile de câtă roată le-am dat, behăie a împlinire şi au luat drumul ţarcului, cu berbecul cireşar în frunte. Ustură şi simt jegul făcându-şi culcuş sub piele. M-aş arunca în gârlă, cu tot cu haine, dacă n-ar fi adâncă de două degete şi acoperită cu o spumă prăzulie de râie.

Îmi păstrez duhoarea de hoit încă vreo două ore, până terminăm cu masa de seară. Aici, la mănăstire, nu-i spunem cină. E mai mult o hârjoană între căţelandri. Nu ne batem pentru ţâţa mai lăptoasă, dar găsim sămânţă de scandal în pulpa mai rumenită, cartoful cu mai mult unt, castronul unde a nimerit pipota. Cum spuneam, îmi păstrez duhoarea de hoit încă vreo două ore. Ce rost are să-ţi aduni fideaua din părul proaspăt spălat?

Mădălin terminase liceul teologic în urmă cu o lună şi spera să-şi popească mai departe cariera în studii superioare. Stareţul de aici, cunoştinţă de-a părinţilor, trebuie să-l pregătească pentru examenul de la jumatea lui septembrie. De când îl ştiu, n-am văzut să facă altceva în afară de balmoș şi tocătură pentru raţe.

„De ce-ai venit, bă, Mădăline, la mănăstire?” l-am întrebat din prima zi; se potrivea în peisaj ca Turnul Eiffel în „Car cu boi”. „Am venit şi eu. Aveam emoţii la Hotărârea Sfântului Sinod”. Ce-i drept, în câteva zile, scăpase de emoţii şi de orice alte griji telurice. Acum avea mintea odihnită şi liberă să zburde în dimensiuni încă nedefinite de imaginaţia altui om. Să zburde fără program, fără reţineri, să vină înapoi când şi dacă o vrea.

„Ai mai studiat, Mădăline, pentru Sfântul Sinod?” l-am întrebat seara trecută, în timp ce piguleam cu acul vârfuri de mărăcini rătăcite prin călcâie. „Ce să mai?… Eu cred că ştiu. Cred că…” N-a apucat să-şi termine crezul, că l-a pălit ditai sarmaua în tâmplă, de i s-au îmbujorat pomeţii sub lacrimile stoarse din gene prăfuite.

– Pfai! Pfai, mama mea, ce-mi ţiuie urechea!
– Buahaha! Ce prost eşti! E sarmală, mă, nu e pietroi!

Şi atunci am auzit fileurile de aer sfâșiate de o imensă lingură, din lemn, pe jumătate îmbrăcată în mămăligă. A vâjâit ca pala unui elicopter, până şi-a scuturat mămăliga încinsă în trosnetul dinţilor şi a prefăcut buahaha-ul într-un urlet de năpastă.

– Tu-ţi ceapa mă-tii de bagabont! Arunci mâncarea, mă, animalule?!

Aruncătorul de sarmale, acum perpelit într-un plânset apocaliptic, a fost trimis de părinţi la mănăstire pe când avea treişpe ani. L-au prins despuiat în grajd, gata să iubească trupeşte o vacă. Cum nu ajungea la comoara cornutei, şi nici n-a convins-o să stea pe burtă, s-a cocoţat pe doi bolţari, rămaşi de la temelia grajdului.

Atunci când au dat părinţii buzna peste ciudata copulaţie câmpenească, i-au fugit bolţarii de sub călcâie şi s-a înfipt cu tărtăcuţa fierbinte într-un drob de sare. N-a mai fost acelaşi: la nebunia iniţială s-a adăugat o îndobitocire acută, de nu mai era în stare să lege şireturile ori două fraze coerente. Măcinată de furie şi necaz, maică-sa l-a făcut de răs la o vecină, iar a doua zi aflase tot satul isprava lui George. De fiecare dată când îşi făcea curaj să iasă din curte, îl întâmpinau prietenii în urale şi hohote „Mamelor, feriţi copilul, vine Geo Zoofilul!”

Aruncătorul de linguri, Nea Axinte, trăise toată viaţa într-o căinţă dezolantă, neprovocată de vreo tragedie sau alt eveniment marţial care ţi-ar întemniţa mintea într-un castel de gâzi. S-a născut aşa, cu limba amară. Sătulă să-şi topească zilele în depresia lui, nevastă-sa a fugit în lume şi i-a lăsat amintire o fetiţă de şapte ani. Între timp, trecuse binişor de douăzeci şi se hlizea la mine pe sub polonic, până îi pălea ta-su un făcăleţ peste ceafă. „Mioaroooo, ţi-ar fi ruşine?! Cutro! Beleşte-ţi ochii în tuci, că mi-ai mâncat sufletul!”

Nea Axinte şi fiică-sa, Mioara, aveau casa mai la vale de mănăstire şi veneau la noi în fiecare zi, să gătească şi să mănânce. Asta mică a fost mai adaptabilă decât mă-sa, nu a nenorocit-o depresia. Pe cât de nesuferit şi putred la inimă era ta-su, pe atât de şugubeaţă şi lesne de tocmit crescuse ea. Respira frivolitate prin fiecare por; începeau lupii să urle şi intrau motanii în călduri când adia vântul din direcţia ei.

George plângea, strângând lingura în pumnii tremurânzi. Lacrimile brăzdaseră două albii pe obrajii prăfuiţi şi îi spălau sângele de pe buze. Mădălin încă mai scormonea orezul din ureche şi îl împingea cu vârful pantofului pe plângăcios „Vezi? Vezi cum te bate Dumnizău?”

Am perceput-o ca pe o seară normală, până când George a scuipat un dinte, s-a albit la faţă şi a început să-şi izbească fruntea de coada lingurii
„Din, din, din, dintele mieeeu!”

A fost un ţipăt metalic, inuman de sincer. Mi-a făcut părul măciucă şi m-am simţit scobit pe interior. Gol. Ca şi cum ar fi intrat un drac în mine şi mi-ar fi devorat măruntaiele. Nea Axinte a schiţat un zâmbet, ceva atipic pentru mutra lui veşnic scârbită, şi aplauda loviturile de lingură:
„Brava! Aşa, dă-ţi, dă-ţi! Sparge-l, că tot ţi-e degeaba, ţi-ar grijania mă-tii de animal!”

Pentru un moment, am vrut să-i povestesc amănunţit cum am înghesuit-o pe fiică-sa în fân, din prima seară, până să aflu cine-i ta-su. Şi seara următoare, mai cu patimă, ştiind ce strigoi posac o păzeşte. I-aş fi povestit doar aşa, să-i văd venele plesnind şi faţa transformată în tăciune.

Cântăream atent câte linguri azvârlite şi câţi dinţi rupţi ar costa plăcerea asta nevinovată, când George şi-a încolăcit braţele de piciorul meu, gâfâind: „Din, din, dinteleee, dintele mieeeu!”

A coborât la masă stareţul, fluturând cădelniţa peste tuciuri şi castroane, bolborosind aceleaşi descântece, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Se usucă mămăliga, lacrimile şi sângele, George îşi strânge dintele în pumn ca pe o pepită neprețuită. Se aşterne fumul de tămâie peste vocile stinse.

***

PS: Mâine. Mâine e gata!