,,Introspecțiile unui cocoș”. Dani Corban. Un cocoș cu formă umanoidă și creastă roz. Câteva gratii. Fundal cu roz. Dacă nu cunoști în prealabil scriitura lui Dani (cel puțin de pe reacții.ro), te aștepți la ceva călduț, unde cocoșul ar putea  fi (?) o metaforă a masculului căutând câte o curte în care cântul plictisit să i se audă mai tare. Din fericire nu este așa; îți dai seama după primele trei pagini și răsufli ușurat. Starea de relaxare ține puțin. Simți că ai două pietre în gură. Fălcile minții ți se contractă, îți plesnesc niște dinți și îți vine să-i strigi personajului principal: Auzi, Corban, auzi, extreme close-up dacă se poate. Schimbă cadrul. Scoate-mi durerea aceasta dintre coaste.

Nu se întâmplă nimic. Dintr-o dată, de undeva ricoșează un pumn în burtă, apoi altul în șira spinării. Corban, tu lovești? Nu? Fie, du-te dracului oricum. De ce m-ai adus aici în adevărul ăsta al tău? Îmi era bine în moleșeala ca o mâzgă a lucrurilor pe care o mestecam flămând și mi-o scuipam fix pe talpa papucilor ca să pută pe oriunde călcam.

Stilul autorului este abrupt, puternic vizual, ardent fără zorzoane, fandoseli și spoieli. Citit cu atenție, poți simți ,,berea clocită” pe gât, capul tolănit în zăpadă, starea apatică de semiinconștiență, ca să te pătrundă bine, cât de bine se poate, planurile apropiate și îndepărtate ale personajelor mundane, să le zicem, totul presărat cu apariția cocoșului (Cheie a scriiturii dacă mă prefac a fi un critic, ceea ce nu sunt și bine-mi pare, ori angoasă, pulbere de deznădejde și eliberare care se topește în sânge în același timp. Sângele se îngroașă și în scurtă vreme plesnești). Totul este atent ticluit, iar în spatele apartamentului, camerei pensiunii, trenului, crâșmelor, prietenului ușor impresionabil, cufundat în anodin, stă moartea unei babe, fuga unui Raskolnikov în sens invers, sufletistul, inefabilul, săracul, năpăstuitul; sătul, atent, flămând, obosit, renunțând, revenind, răbufnind, alergând pe cadranul alegerilor, nimicului, adevărului, căutării – ,,Într-un final, adevărul va învinge dracul din tine”! Înfățișarea fricii, damnării, fatalității moare. Corban (personajul) nu crede. Se retrage. I s-a tăiat craca de sub picioare. Calcă în rahat. Curăță mormântul. Șterge fotografia răposatului. Ghearele singurătății cresc, îi intră în pielea subțire a gâtului, smulg mărul lui Adam și-l aruncă.

Proiectul Dracula’s Kitchen este aidoma unui cal troian. Totul se dizolvă, iar personajele care apar sunt ca niște pioni. Personajul principal le freacă de o masă murdară. Decadența răsună odată cu pașii lui. O spaimă este în tot. Presărat cu descrierile care îmi par magistrale. Am subliniat fraze întregi ca un țânc plin de admirație. Să înșirui lalele înflorite și chestii zemoase este la îndemâna oricui. Să redai disperarea și apăsarea, prin cuvânt, este destul de dificil. În ,,Introspecțiile unui cocoș”, pe lângă miezul tare al ,,poveștii”, calci pe înălțimi ale stilului. Un bec al descrierii psihologice îți arde deasupra capului. Ți se înroșesc ochii. Ți se bulbucă. Revii. Recitind, priza cadrului se adâncește. Deși poți crede că se sondează doar la suprafață, ca și cum personajul s-ar scuipa pe sine-n lucruri, tocmai lupa prin care privește îl dezbracă adeseori de ceața aceea arzându-i pe tâmple, pe brațe, într-o stare de beție și măcinare.

Adesea, motivul singurătății apare ca un ultim glonț al înțelegerii pe care-l ții blocat pe țeavă. Te apropii de pieptul lui Corban (personajul). Îl împingi puțin în carnea tânără. Te privește impasibil. Aproape că-l vezi rânjind, deși nicio expresie nu îi traversează chipul. ,,Murim singuri: extraomenesc, supraomenesc, magic.” Te împinge și te alătură lumii lui, prin ochii lui, seva gândurilor lui, cu o repeziciune a simțurilor care uneori înregistrează totul. Absurd. Dureros. Nu ai cum și nici nu mai trebuie să te aperi. Te îmbeți cu el. Traversezi cu el zone din inconștient. Zaci aproape mort în zăpadă. Totul îți intră în carne. Clocotești. Și-ți sunt permise doar câteva fraze sterile, câteva luciri de ochi. Când totul atinge ultima treaptă, spiritul rupe căngile și zboară. Pentru a cădea înapoi în mâl, melci striviți, raci aproape morți, miros de fecale, de putred, de mucegai, de suflet chircit. Ei, ca în viață!

În repetate rânduri m-am oprit. Totul este atât de concentrat, încât simți să desfaci. Să rearanjezi. Să întrebi ce naiba se află în fiecare rând, încât senzația aceea de acreală de pe gât și din stomac o simți pe bune. De când îți simți capul greu și senzațiile acelea iuțite te pătrund ca un sfredel? Dacă l-ai putea smulge pe Corban din carte i-ai cere socoteală pentru că te-a dus în adevărul lui. Nu este puțin lucru. I-ai cere să lase cadrele celelalte și să se oprească asupra feței nerasă de somn și neputință.

–Corban, se  făcea că îți citeam cartea…

–Așa, și?

–Ho, stai, nu interveni. Ce puneai în pahar?

–Chiștoace.

–Îți bați joc de mine, ai?

–Nu!

Nu știu cum te trezești singur și te izbești cu fruntea de fiecare cuvânt. ,,Ca vițelul la poartă nouă.” L-ai bate pe Corban pe umăr, i-ai trage niște pumni uneori, i-ai strânge mâna, ori, precum ,,mumia curviștină” de latină, ca să-l vezi pătruns de fierul înroșit al apăsării, să-i spui: Puiule select, ieși la tablă. Scoate-ți sufletul din buzunare și împroșcă-l pe unde poți. Pe unde a mai rămas loc. Nu ștergem declinările verbelor. Varsă-l pe tot. Lasă înțelegerea în seama scofâlciților ăstora.

Începe tacticos. Mai sus decât trebuie, cum el o mărturisește. Aștepți încordat și te întrebi cât dracu mai are. Când a strâns atâta trăire? Se ridică sfios un cap de licean crescut și plimbat de împrejurări. Se lipește cu limba de ceas și linge trecerea timpului. Toți ceilalți râd. Aia de latină râde și ea. Numai tu, cel care citește, nu râzi. Știi. În sfârșit, știi!

La o doua citire, voi ști să spun mai multe ori dimpotrivă. Este o carte bună. Corban nu vrea să îi fie arătată grandiozitatea, așa că îl las să fiarbă-n rând și să scrie. Tot așa. Lovind. Fulminând. Purtându-te în toate direcțiile. Făcându-te să(-l) vezi.  Și să simți pe șira spinării absurdul, nepotrivirea, căutarea și pierderea. Acelui ceva pe care nici nu știi dacă l-ai avut vreodată. Și-ți lipsește. O absență care-ți sfărâmă măselele și-ți sparge coșul pieptului din care curge mâl.