,,Introspecțiile unui cocoș”. Dani Corban. Un cocoș cu formă umanoidă și creastă roz. Câteva gratii. Fundal cu roz. Dacă nu cunoști în prealabil scriitura lui Dani (cel puțin de pe reacții.ro), te aștepți la ceva călduț, unde cocoșul ar putea fi (?) o metaforă a masculului căutând câte o curte în care cântul plictisit să i se audă mai tare. Din fericire nu este așa; îți dai seama după primele trei pagini și răsufli ușurat. Starea de relaxare ține puțin. Simți că ai două pietre în gură. Fălcile minții ți se contractă, îți plesnesc niște dinți și îți vine să-i strigi personajului principal: Auzi, Corban, auzi, extreme close-up dacă se poate. Schimbă cadrul. Scoate-mi durerea aceasta dintre coaste.
Nu se întâmplă nimic. Dintr-o dată, de undeva ricoșează un pumn în burtă, apoi altul în șira spinării. Corban, tu lovești? Nu? Fie, du-te dracului oricum. De ce m-ai adus aici în adevărul ăsta al tău? Îmi era bine în moleșeala ca o mâzgă a lucrurilor pe care o mestecam flămând și mi-o scuipam fix pe talpa papucilor ca să pută pe oriunde călcam.