***
Familia Wagner locuia în sat de la începuturi. Casa, jumate piatră, jumate lemn, se deosebea de restul nu doar prin dimensiune ci prin culoare, miros, sunet. Avea un suflet viu și rece; nu mirosea a coteț părăsit ca toate curțile găinățate și cocioabele deșelate de-a lungul drumului central. Și-a păstrat vocea peste timp; auzeai bolovanii temeliei împingându-se, iar apăsarea lor îți strângea tâmplele ca într-o menghină.
Împrejurimile Casei Wagner erau verzi, proaspete – o vegetație luxuriantă și cărnoasă, adăpată din alt elixir, nu din boalca satului. Gazonul pistruiat de păpădie creștea în tufe cu frunza grea, lăptoasă și continua într-un zăvoi de ulm, câțiva kilometri, paralel cu Oltul.
Bălțile zăvoiului tremurau veșnic în vânt și curgea un zumzet izvorât de niciunde. Zăvoiul a fost mereu plin de șoapte curse lin, apoi agitate în meandre până se transformă în chicot. Ulmii își leagănă crengile și lustruiesc pietrele albe, cufundate pe trei sferturi în morminte. Din mijlocul zăvoiului, pietrele strălucesc spre cer ca niște bănuți pierduți pe drum de familia Wagner. Chicotul se alină în șoapte, pământul crește peste luciul alb. În curând, bănuții se vor stinge.
***
Trecerea de la exteriorul fildeșiu la obscuritatea salonului l-a orbit pe Marcu, până a reușit să-și apese ochii cu podul palmelor, preț de câteva respirații adânci. Întunecimea ascunde pereții salonului de la parter, făcându-l să pară infinit. Negrul are un sunet alb, liniștitor.
Au apărut și primele forme, îmbrăcate într-o lumină palidă: cabina de recepție, construită din trunchiuri groase, lăcuite și două mese rotunde din care cresc coloane gălbui de tutun. La o masă și-a revărsat șuncile Nentu Eusebiu și aruncă tărie pe gât până întreg corpul se macerează într-o gelatină plutitoare. La cealaltă, șoptesc cabalistic doi spâni cu fețe grunjoase și brațe zdrențuite de zgârieturi și tatuaje ratate.
Între mese, silueta Cordeliei vibrează, împingând întunericul în valuri. Miroase a liliac. Marcu îi inhalează pofticios fiecare moleculă, își înmoaie gândurile în turcoazul ochilor ei adânci. A simțit ceva mișcându-se, până să-i simtă, din nou, mâna lui Neluș înșfăcându-l de sub braț și scuturându-l ca pe o legătură de pătrunjel.
– Uite-l, neamțo, el e! Băiatul de la București; cu tirul, cu calculatoare, ți-am zis…
Continuare la Cripto (I)
