Casa mea are un pridvor lung, cu stâlpi înalţi, pictaţi în culoarea oului de raţă. Între stâlpi am improvizat mai multe stinghii din lemn de tei. Sunt hidoase. Dar au ajutat viţa-de-vie să îşi întindă ramurile încovoiate în jurul stâlpilor, până pe acoperiş. Acum întreg pridvorul arată ca un tunel lung şi verde din care uneori mai cad struguri. Aici mă pot ascunde perfect. Via este sănătoasă, cu un frunzet decupat dintr-o pădure tropicală. Nimeni nu poate vedea în interiorul tunelului. Dar eu mi-am făcut câteva orificii dichisite printre frunze. Nimeni nu mă poate vedea, iar eu îi văd pe toţi.
Este trecut de ora opt. O aştept pe Măriuca să iasă în curtea casei, cu braţul plin de haine ude. I-am legat o sârmă între cei doi pruni din curte. Puţin prea sus pentru înălţimea ei. Aşa o pot privi în fiecare dimineaţă, arcuindu-şi corpul cu forme jucăuşe. Îşi aşază migălos hainele pe sârmă. Le cunosc pe toate. Ultimul agăţat este maioul roz pe care a vărsat ciorbă de raţă seara trecută. Din tunelul meu cel verde şi plin de orificii pot vedea casa Măriucăi, fereastra Măriucăi, masa, patul, aproape orice este al Măriucăi. O iubesc atunci când stinge luminile, cât mai aproape de răsărit.
Aş vrea să stau tot timpul pe pridvor, de veghe. Uneori reuşesc. Interiorul casei este urât. Am încercat să îl schimb, dar nu reuşesc să îi spăl pereţii de banalitate. Locuiesc într-o casă de o banalitate înfiorătoare. Cel mai mult m-a atras atunci când era complet goală. Fără scaune, mese, paturi, televizoare, căni, faianţe. Dar mi-a fost frică şi am umplut-o.
Nu am vrut să fiu etichetat ca fiind „ciudat” de posibilii vizitatori. În ultimul timp, nu am mai fost vizitat şi totuşi mi-e frică. Încă mai am farfurii adânci pentru ciorbă, furculiţe, săpun lichid şi ton la telefonul fix. Cine ştie când vrea un prieten să treacă pe la tine? Nu îl poţi refuza la infinit. Ce nu mi se pare deloc banal ? Măriuca. Ea este antiteza banalităţii. Şi da, banalitatea este o teză. O lege logică atotprezentă în noi toţi.
Ne striveşte sub tipar până când ne uniformizează şi ne fură calitatea de individ. Rămânem doar noi, cei aliniaţi la vigorile banalităţii, fragmente identice din grupul nici urât, nici frumos, nici rău, dar nici bun, născut din toţi şi iubit de nimeni.
Rufele atârnă alungite pe sârma dintre pruni. Măriuca le va aduna puţin după apus. Acum s-a aşezat la masă. Îşi toarnă lapte într-un castron ticsit cu mămăligă. Este minunată! Am crescut alături de ea, dar i-am ignorat grandoarea până acum trei ani.
Atunci mi-a venit şi ideea stinghiilor dintre stâlpi. A fost o perioadă prolifică a vieţii. Când am refuzat să o mai privesc ca pe o vecină, totul s-a schimbat. Măriuca-femeia este total diferită. Unicitatea gesturilor, modul ales în care toarnă lapte, mânuieşte lingura, mestecă, înghite… Şi acum se uită la televizor. Este divină!
Blugii evazaţi cu talie joasă sunt pe sârmă. Cum am anticipat, şi-a tras pe ea blugii cu genunchi decupaţi şi crini portocalii pe fese. Îşi încalţă cizmele din cauciuc şi îşi acoperă goliciunea sânilor cu tricoul albastru, înzorzonat de biluţe strălucitoare din plastic emailat. Îşi pune târna sub braţ şi pleacă la cules de dudău. Se întoarce mai pe seară. Timp suficient să dorm în patul amenajat pe pridvorul lung şi verde.
Vreau să dorm. Vreau să visez. Atunci când visez mă simt şi mai aproape de Măriuca, oriunde ar fi. Mă întreb ce anume mi-a activat declicul. Ce anume mi-a îndepărtat pâcla de pe ochi şi mi-a permis să-i văd farmecul, graţia, sublimul. Până acum trei ani, o priveam la fel cum îmi privesc şi interiorul casei. Era o vecină, o ea, urât de banală. Poate într-o zi îmi voi iubi şi casa. Şi voi visa frumos în camera mea, nu pe pridvor.
În seara asta, claxonul deşteptător s-a auzit mai devreme. Am tresărit speriat, vizibil afectat de somnul insuficient. La poarta Măriucăi aştepta maşina germană cu geamuri fumurii. Încă nu e noapte. De ce a venit aşa devreme? Nu doar eu am fost surprins. Măriuca a lăsat târna cu dudău în uşa grajdului şi a fugit în casă. Of, e prea devreme. Nu se poate aranja atât de repede. S-a dezbrăcat complet şi a început să cotrobăie panicată în dulapul cu haine bune. Nu mai e timp pentru îmbăiat. Îşi aplică parfumul de lăcrimioare pe piele, în păr şi pe buze.
Se îmbracă în rochia neagră de biserică, încalţă pantofii lăcuiţi, cu toc înalt, îşi mai aplică un strat de lăcrimioare şi e gata! Maşina germană claxonează tot mai des. Ea se grăbeşte cu paşi mici şi deşi, fluturând din braţe. A intrat. Acum urmează perioada neplăcută. Niciodată nu am ştiut ce se întâmplă în maşina germană.
Tunelul verde cu orificii dichisite este inutil în faţa geamurilor fumurii. Dar nu îmi este teamă. Ştiu că maşina este inofensivă, chiar benefică. De cele mai multe ori, Măriuca se întoarce fericită în „intimitatea” casei. Astăzi ceva s-a schimbat. Maşina a venit mai devreme şi Măriuca încă nu a ieşit. A trecut aproape o oră, timp dublu faţă de cel normal.
Să am motive de îngrijorare? Of, de-aş putea să văd prin geamurile fumurii! Măcar o dată. Să ies din adăpostul pridvorului camuflat ? Deja sunt încercat de gânduri prea îndrăzneţe. În sfârşit! Portiera se deschide. Totul e bine. Măriuca este fericită, radiază ca un înger diafan prin întunecimea nopţii. Se apropie de casă. În spatele ei, lângă maşina germană, două ţigări aprinse. În alte nopţi, a fost doar una.
Ciudat, foarte ciudat… Se aşază la masă, lângă bucata de mămăligă şi ulcica plină cu lapte. De urechi îi atârnă o pereche nouă de cercei. Îşi toarnă lapte, mânuieşte lingura, mestecă, înghite. Este minunată!
*Fragment din Povestiri de la Olanu sau Amintiri din facerile primordiale
