Casa mea are un pridvor lung, cu stâlpi înalţi, pictaţi în culoarea oului de raţă. Între stâlpi am improvizat mai multe stinghii din lemn de tei. Sunt hidoase. Dar au ajutat viţa-de-vie să îşi întindă ramurile încovoiate în jurul stâlpilor, până pe acoperiş. Acum întreg pridvorul arată ca un tunel lung şi verde din care uneori mai cad struguri. Aici mă pot ascunde perfect. Via este sănătoasă, cu un frunzet decupat dintr-o pădure tropicală. Nimeni nu poate vedea în interiorul tunelului. Dar eu mi-am făcut câteva orificii dichisite printre frunze. Nimeni nu mă poate vedea, iar eu îi văd pe toţi.
Este trecut de ora opt. O aştept pe Măriuca să iasă în curtea casei, cu braţul plin de haine ude. I-am legat o sârmă între cei doi pruni din curte. Puţin prea sus pentru înălţimea ei. Aşa o pot privi în fiecare dimineaţă, arcuindu-şi corpul cu forme jucăuşe. Îşi aşază migălos hainele pe sârmă. Le cunosc pe toate. Ultimul agăţat este maioul roz pe care a vărsat ciorbă de raţă seara trecută. Din tunelul meu cel verde şi plin de orificii pot vedea casa Măriucăi, fereastra Măriucăi, masa, patul, aproape orice este al Măriucăi. O iubesc atunci când stinge luminile, cât mai aproape de răsărit.
Continue reading
