“Unde se fărâmă dealurile peste şesul mut şi Oltul se tăvăleşte într-o ciorbă noroioasă, se unesc două cărări de glod, bătătorite sub tălpi goale şi copite de cal. Acolo sălăşluieşte peste veacuri teiul hâd, borna satului Olanu. Mai la vale, fumegă casa lui Măgădan, rudarul. Şi peste pârleazul din mărăcini, începe întinderea de araci. Goi, găunoşi şi strâmbi, purtând pe vârfuri mucegaiul vremii.
Sunt aliniaţi cu stricteţe; tăcuţi şi fioroşi, ca o armată blestemată de morţi vii. S-au născut sub tăişul toporului, privind spre cer. Şi au rămas aţintiţi spre cer, cerşind milă: un singur fulger care să-i reîntoarcă în pământ. S-au adunat nori grei şi plouă. Poate acum.”
Da, încă un Paşte fericit în pădurile olaniste. Feerice ţinuturi, deşi nu mai simt aceeaşi magie copilărească. Sunt convins că nimic nu s-a schimbat la aspectul geografic, problema este la mine – mi s-au ramolit simţurile, receptorii nu mai adună întreaga fabuloşenie.
Mă răsfăţ cu retrăiri, a pălit veracitatea. Simulez, augmentez orice stimul şi mă hrănesc din grandoarea amintirilor. Fiecare pas este un salt în timp, reneg prezentul şi construiesc replicile copilăriei. Da, am ajuns un falsificator, trăiesc din imitaţii.
Posibil ca, în mod inconştient, să fi intrat în rezonanţă cu trăirile religioase, creştine. Recunosc energia sărbătorilor de iarnă şi ambiţia planurilor pentru anul viitor. Crăciunul – Naşterea – privim spre viitor. Iar de Paşte, scobesc melancolic în inima amintirilor. Paştele – Sfârşitul vieţii telurice – lipim cioburi.
