De sărbători, unchiul Dan a venit în Bucureşti. Ademenit precum un fluture de luminiţe şi oameni luminaţi. Eu l-am îndrăgit mereu pe unchiul Dan, mare figură de om! A venit pe tren cu pastramă şi cârnaţi de acasă. Da, a zis că nu mănâncă „plastic din ăla cumpărat”. Deloc neglijabilă i-a fost mirarea când a văzut puhoiul de lume învălmăşit în alimentare, îndesând victorios plasticul în pungi. „Dar la Bucureşti lumea nu are tot timpul ce mânca?”, a întrebat cu vădită ironie. „Eh, aşa e de Sărbători!” Mare figură de om. A venit la Bucureşti să râdă de noi.

Şi asta după ce ne povestise cum la el, lumea şi-a strâns ulei şi zahăr încă din toamnă, special pentru Crăciun. Poate nu ne-ar fi povestit, dar l-a luat gura pe dinainte când s-a lăudat cu porcul de 150 de kile; din care i-a dat o pulpă şi vecinei, să n-o râdă lumea că are masa goală. Unchiul Dan a fost mereu milostiv şi cu credinţă curată.

Ne-a amintit că de fapt sărbătorile astea sunt despre Isus, nu despre Moş Crăciun. „În timp, Isus a cam pierdut lupta. Moş Crăciun apare atârnat prin toate magazinele, îţi pune cadouri sub brad, se plimbă pe străzi împodobit în beteală, zuruind clopoţeii. Isus te bate când haleşti tot porcul şi te aruncă într-un pat de spital”. Aşa ne zicea… mare figură de om. Dar la Bucureşti a fost încântat să vadă multă lume credincioasă.

I s-a înseninat faţa văzând atâtea biserici şi mănăstiri şi atâta lume cuviincioasă făcându-şi sfânta cruce în dreptul fiecăreia. I-a plăcut mult şi în centru, la Unirii. Din prima seară, a luat tot magazinul la picior, clătindu-şi ochii printre oameni şi manechine. Într-un final, s-a rezumat doar la manechine, oamenii fiind aceiaşi, învesmântaţi şi însufleţiţi de acelaşi croitor.

La achiziţionarea fiecărei perechi de cizme pentru revelion, asista la deja plictisitorul amalgam de emoţii : bucuria izbăvirii, încrâncenarea matematicianului pierdut în calcule şi spaima faţă de ziua de mâine. „Nu credeam să existe aşa lume multă strânsă la un loc”, ne zicea. „Nu ştiu de unde vin şi unde pleacă, dar tot timpul au undeva de mers. Şi tot timpul sunt aceiaşi. Le e frică să fie alţii, să fie altfel. Au învăţat că nu e bine.”

De multe ori îl aprobam pe unchiul Dan, din politeţe. Are darul de a filozofa prea mult despre subiecte pe care nu le înţeleg sau care nu îmi plac, cum ar fi politica. Şi în ultimul timp devenise tot mai politic, înflăcărat de vorbe şi de semeni. De data asta părea fericit de cum a ieşit: „După atâta amar de vreme, am scăpat de tiran! Cu ăştia noi o să fie altfel, să vedeţi. Prea mult timp am fost învrăjbiţi între noi şi ne-am furat căciulile. Prea ne-a dezbinat tiranul!”

Şi cum mergea unchiul Dan pe lângă Unirii, cu linişte în suflet şi speranţa de mai bine, ceva s-a întâmplat. Puhoiul de lume s-a agitat brusc, capetele s-au întors la unison, mulţimea s-a despicat, precum un lemn putred sub tăişul toporului. Din marea de paltoane şi căciuli s-a ivit o copilă, alergând desculţă prin zăpadă, cu un cauciuc în braţe.

Zăpada nu avea timp să i se lipească de tălpi. Paşii erau lungi şi repezi, aidoma unor salturi disperate din calea morţii. Nu era o fugă, era un zbor. Iar zborul peste nămeţi a fost spectaculos, până când aripile s-au frânt la primul palton răsucit ferm, primul dos de palmă pogorât din naosul dreptăţii, trosnind oasele feţei .

Hoaţa s-a rostogolit în zăpadă. Acum nu a mai reuşit să o păcălească şi era albă de la goliciunea călcâielor, până la baticul mucegăit ce îi îmbrobodea părul. Cauciucul era departe. Zborul intangibil peste nămeţi a luat sfârşit. S-a ridicat, cu faţa spoită de sânge, lacrimi şi fulgi topiţi . „Has mi mij!”, a ţipat spre justiţiar şi a reluat salturile, de data asta pierzându-se printre blocuri.

Puhoiul a revenit la normalitatea din urmă cu câteva secunde. Ninsoarea a înghiţit paşii goi şi picăturile de sânge, eliminând din film evenimentul găunos. Dar unchiul Dan s-a rupt din puhoi şi a început să alerge după copilă. A lăsat în urmă luminiţele, paltoanele şi căciulile identice, făcute cadou de oamenii calculaţi, care se închină mult.

A uitat până şi de bucuria alegerilor, de înlăturarea tiranului. Avea un singur gând: să o găsească pe fată în labirintul dintre blocuri. În cale i-a apărut o bătrână, cu hainele jerpelite, dar gros îmbrăcată şi cu vocea la fel de groasă. Trăgea dintr-o ţigară. „Da’ mai lasă-ne domne în pace, că v-aţi luat roata înapoi!”

Unchiul Dan avea mâinile pe genunchi şi respira adânc, cu trunchiul îndoit. Nu îşi aminteşte când a mai alergat atât de mult. „Nu de asta am venit, doamnă. Vreau să o iau cu mine la magazin, să îi cumpăr ceva de încălţat.” Bătrâna a pufăit zgomotos, înecată şi de fumul agonisit în plămâni. „Pfaa, nu e aici. Nu ştiu unde e. Dar dă mie banii, că o ştiu pe mă-să şi îi dau.”

„Vreau să merg cu ea când îşi cumpără, nu aşa.” „Nu auzi, domne, că nu e? Şi oricum, să nu te apropii de ea, că e păduchioasă. Auzi, da măcar o ţigare dai şi matale ?” Unchiul Dan nu a mai explicat faptul că nu fumează. În jur lătrau tot mai mulţi câini, la distanţă surprinzător de mică de pantalonii lui flauşaţi. A ieşit murmurând dintre blocuri. Acum a început să simtă oboseala şi frigul. „Eh, cu ăştia noi o să fie altfel, o să fie mai bine. Ne vom schimba şi o să fie bine…”

În depărtare, se vedea din nou centrul. Luminiţele răzbăteau printre fulgi, jucându-se în ochii umezi ai unchiului. Grimasele s-au şters de pe faţă şi acum privea, zâmbind fad, spre magazinul Unirea şi spre urarea de an nou, agăţată pe acoperiş: „La Mulţi Ani 1991”

Fragment din Povestiri de la Olanu