“Şi cum mi se topeau ochii peste ogorul ţaţei Corina, văd în capătul pârleazului o fătuşcană cu chip măsliniu şi părul negru, despletit, jucând în vânt ca o coadă de lup. Venea Magdalena lu’ Măgădan cu un sac de costreie, călărind un măgăruş deşirat şi plin de spume.

Venea agale spre mine, zâmbăreaţă, muşcându-şi gentil buza de jos şi ştergându-şi cu mâneca boabele de năduşeală împoponate pe fruntea negricioasă. A descălecat măgarul şi se apropia cu paşi apăsaţi, sfărmând pământul uscat sub călcâiele goale.

Îi jucau ţâţele sub cămaşa transpirată mai ceva ca ugerul vacilor când se întorc vara de la izlaz. Am vrut să o salut din priviri, ea a vrut să mă soarbă. Şi-a lăsat coapsele goale, arcuindu-şi trupul subţire şi lung. Ne-am prins în braţe şi ne-am prăvălit acolo între cioturile de varză uscată.

Şi-am început să-mping, să mă opintesc, să mă sufoc şi iar să-mping, de se cutremura ogorul şi zburau brazdele din copitele măgarului speriat de aşa vuiet şi urlete.
(…)

După ce-am iubit-o de câteva ori printre muşuroaiele de cârtiţe, m-am ridicat să-mi duc căruţul acasă. Cămaşa zdrenţuită, plină de pământ, spatele transpirat şi sfâşiat de unghii; gâfâiam ca un porc şi îmi scuipam năduful, clătinându-mă ameţit şi sleit de puteri.

La cât de tare zguduisem ogorul, s-a speriat şi Mouse şi a scos boticul dintre doi bulgări de bălegar uscat. Cârtiţele sunt oarbe de fel. Se orientează după miros, după umezeală. Şi cum stătea Magdalena goală, aproape leşinată, crăcită şi năduşită, o aud de-odată ţipând, de s-au ridicat corbii de prin văgăuni şi au împânzit cerul, iar măgarul a rupt-o la galop, mâncând pământul.

Şi ţipa, săraca, întinsă pe spate, cu ochii bulbucaţi şi pierduţi, iar dintre picioarele încordate i se zvârcolea o codiţă firavă de şobolan negru. Vedeţi voi? După atâtea zile de secetă, amărâtul de Mouse a tras la umezeală. Când şi-a scos capul după câteva secunde, avea botul înspumat, mustăţile frânte, un dinţişor din faţă retezat de la jumate, nasul jupuit.

Aşa m-a cuprins o milă de el..aveam atunci ocazia să-l pălesc, dar l-am iertat. Băi fraţilor, şi după ce s-a scuturat de bale, s-a ridicat pe labele din spate şi a deschis ochii. Ceva nepământesc se întâmplase. La cât de oarbă era cârtiţa înainte, acum putea să vadă.”

(fragmente din “Cârciuma lui Pinu” – Povestiri de la Olanu)