Trosneau încheieturile locomotive bătrâne. Oase de pui între gingii octogenare. La fiecare cântec de ciuuu-ciuuu şi garnituri uzate, moartea îşi aşteaptă pulberea de oase.

Priveam pe geam cum lumea se stinge. Aureola Bucureştiului, lumini reflectate în vapori şi uleiuri zburătoare, se pitea agale sub buza neagră a orizontului.

Pesemne, spaima lui Praporgescu nu i-a învins zgârcenia. Dar prefer varianta ieftină: loc normal, la clasa a doua, fără cuşetă. De ceva timp, îmi e frică să dorm. Cu atât mai mult în locuri străine, legănate pe fiare ruginite.

(…)

Ţi-am daaat tot ce ai vrut,
Ţi-am daaat ce am avut,
Ţi-am daaat sufletul, inima mea.
Mi-ai daaat nopţi de amor,
Mi-ai daaat nopţi de dor,
Mi-ai daaat tot ce o femeie poate da…

Vocea pală, macerată în timp, a venit însoţită de o vioară blândă. Ce note calde! Le simţeam în mine vii, deşi auzeam timpul presărând ţărână peste sicriu. O lumină siderală care şi-a părăsit galaxia muribundă şi s-a oprit în mine. A păcălit timpul, a păcălit moartea; trăieşte prin şi pentru mine.

Stau neputincios, cu privirea captivă între marginile scrumierei. Îmi imaginez vioara blândă şi vocea pală eliberate dintr-un difuzor bătrânesc: ceva pătrăţos şi masiv, din lemn crăpat şi legat cu liţe ruginite.

Ilonaaa, te simt şi astăzi lângă mineee,
Gândul îmi e la tineee,
Deşi de mult eu te-am pierduuut.
Ilonaaa, calvar mi-e viaţa fără tineee,
Blestem în nopţi senineee,
În tine am crezut…

Înting pentru ultima dată chiştocul umed în scrumieră, arunc un ochi peste tejghea. Hopa, şi al doilea, mai leneş de la fum, dar prezent la operaţiunea de focusare şi detecție. Caut inutil difuzorul imaginat – în spatele barului, praful s-a lipit peste rafturile cu sticluţe colorate.

Muzica trebuie să vină din ceva mai modern… un plastic, ceva. Probabil nişte boxe ascunse în dulăpioarele deşelate sub felurite greutăţi. Pe ăl mai diform şi pitic îşi odihneşte barmanul cizma. Îl tot apasă din gleznă, păstrând ritmul şi măsura scârţâitului dintre pahar şi petic de cămaşă feştelită.

– Şi până când staţi la noi?

Rătăcesc într-un „ăăă” prelungit; tocmai ce-mi făceam curaj să întreb de unde vine muzica. Paharul îi plânge între palmă şi poală ca o căţea cu vulva expandată, gata să fete pui de urs.

– Sunteţi cu bagaj greu. De unde veniţi?
– Ăăă, da. Cel puţin o săptămână stau. Cameră simplă… cu net, dacă se poate.
– Anton sunt. Vă mai pun un coniac?

Nu am timp să confirm din cap; nici măcar jumate de cursă din bărbie sau vreo încordare aprobatoare a buzelor. Coniacul aşteaptă deja pe tejghea, iar Anton doseşte paharul lustruit sub chiuveta din fontă ciuruită.

Crâşma asta din scobitura munţilor avea băuturi foarte rare sau dispărute din oferta orăşenească. Lichioruri cu arome pronunţate, toxice şi nuanţe ţipătoare de cafeniu, sângeriu şi smarald. Am recunoscut câteva sticle – se vindeau în urmă cu vreo 10-15 ani la buticurile din cartiere muncitoreşti.

La fiecare pahar zvârlit pe gât, simţeam mirosul de salopetă transpirată, de mortar şi sudură proaspătă. Auzeam grohăitul zilierilor adunaţi în jurul unui pet de 2 litri. Îi ştiu pe toţi – dinţii mari, gălbejiţi şi rari, frunţile brăzdate, ochii tulburi, fiecare voce, fiecare ocară ridicată la cer.

Treceam pe lângă ei zilnic, în drumul spre liceu. Îi simţeam ca pe o mlaştină puturoasă peste care trebuie să sari. Trebuie! – Ia-ţi avânt şi aterizează pe malul izbăvirii! Să nu atingi spuma cleioasă în zbor; o să te lipeşti, o să te scufunzi în mâluri, o să te îneci în cămăşile lor unsuroase, în nori de ciment, parizer, votcă ieftină şi prostie.

Odiosul meu liceu, saltul salvator peste balta de mizerii? Pentru asta clar trebuie sacrificat încă un pahar…

– Aveţi pătură de lână în dulap. Dar e bine în cameră. Caloriferele ard.

Anton reuşise să-şi spargă o ceaşcă de cafea între degete – o fi strâns prea tare. Săraca n-a ştiut să ţipe şi nici să fete pui de urs. Şi-a legat peticul de cămaşă în jurul palmei, dar şiroaiele tot l-au înroşit pân’ la cot.

Pe faţa-i tinerică şi netedă nu a schiţat vreo urmă de supliciu. Îmi zâmbea ceremonios storcându-şi sânge din pumn.

* Fragmente din “Introspecţiile unui cocoş”

Dani Corban

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş