Într-un întuneric surd simți cel mai bine singurătatea. Receptorii au rămas fără semnal; tu nu mai ești om ci un felinar stins, purtător de suflet.
De câteva zile, în România s-a lăsat bezna. Și cu cât devin mai zgomotoși viermușii României, tot mai necruțător se lasă liniștea de criptă. Forfota lor ne împinge spre vid, spre întunericul surd.
Nu cinismul celor puțini a stins lumina ci anomalia majorității. Noi, cei mulți, bucuroși la o ciosvârtă aruncată peste bot. Preocupați de cât bitum s-a mai întins peste câmpuri, de PIB, de năzuința stomacului plin și a curului plimbat în perne.
Parchezi la terasa cu de toate, te ghiftuiești și te hlizești în zare: “Hai, mă, că se trăiește bine la noi.” – Ignori cu bună știință nimicnicia ce te înconjoară. Din frică, naivitate, aroganță, ori dintr-un patriotism prost înțeles. Ghiftuim, hlizim complice și mândri alergăm în beznă.
De câteva zile, România s-a transformat toată într-o oglindă. Avem onestitatea să plecăm capetele și să ne vedem chipurile? În 30 de ani, instituțiile statului s-au pierdut în putreziciune sub atenția noastră, cu acordul nostru. Ba chiar le-am încurajat, ni s-a părut normal. Peste încă 30 de ani, vom alerga mândri peste oglinda spartă, într-un ritual deja împământenit. Așa suntem noi: Ghiftuim, hlizim și închidem telefoane când viața altora nu trece prin propriul stomac.
