Tipologii bucureștene (I)

Bucureșteanul vine în multe nuanțe fiind mai degrabă un reprezentant național. Descendenții ciobanului Bucur sau măcar ai grădinăresei lui Arghezi sunt procentual asemeni amerindienilor. Restul? O strânsură pestriță de fomiști, de la Maglavit la Flămânzi via Olanu. Așadar, câteva tipologii bucureștene care pot fi lejer extrapolate național:

Egoistul puturos – Acel bucureștean a cărui indolență pute peste bulevard. Îl vezi cum își aruncă chiștocul pe caldarâm, deși mai are zece pași până la tomberon. Îl vezi cum aruncă pungi și pahare pe geamul mașinii. Ori cum își lasă bonurile și ambalajul napolitanei în căruciorul de cumpărături. Extrem de rar mi se întâmplă să găsesc un cărucior/coș de cumpărături fără bucățele de hârtie, pungi, pâine. Nu îl pot folosi așa, trebuie să adun gunoiul celui dinainte; gunoiul unui egoist care preferă să lase efortul adunatului pe seama mea. Continue reading

De ce e românul nesimțit?

Nu vorbesc despre aruncatul gunoaielor, bizonii din trafic, înghesuiala la coadă, lipsa de maniere în public și alte manifestări întâlnite constant și peste tot la noi. Astea sunt chestii care țin de lipsa cruntă de educație civică și faptul că poliția comunitară e plătită degeaba.

Ce ne arată cu adevărat gradul de nesimțire al românului este altceva, o reacție rar întâlnită în afara Balcanilor și care nu lasă loc de niciun fel de interpretare. Care este primul lucru pe care-l face un român (indiferent de categorie socială) când îi bați obrazul?

Se gândește la ce spui, analizează situația și eventual își cere scuze? Nu, fără absolut nicio secundă de întârziere (cât să poată înțelege ce i-ai zis sau cum stă treaba) se va porni pe grohăit:

  • dacă nu te cunoaște, va începe ”ce te bagi nesimțitule? tu altă treabă nu ai? cine ești tu mă să-mi spui tu mie? dacă-ți dau una peste gură, data viitoare nu te mai dai deștept” și de acolo va trage niște concluzii legate de vârsta, aspectul tău general și de cum îți legi șireturile, toate îndreptate spre cât de neimportant membru al societății ești față de el și cum ar trebui să-ți fie rușine că l-ai deranjat.
  • dacă te cunoaște, atunci vai și-amar! Nu contează cât e de clar c-a greșit cu ceva, îți va arunca spre tine toate chestiile cu care l-ai deranjat vreodată, indiferent de cât de penibile sunt, toată muniția pe care-o poate aduna cu indiferent cât de mare efort, infinit mai mare decât i-ar lua să zică ”am greșit, scuze”.

Și asta e culmea nesimțirii, când tu greșești și în loc să începi prin a-ți cere scuze, vii cu mârlănisme, jigniri, agresivitate și uneori chiar cu violență fizică. Iar noi, românii, asta facem zi de zi.

Vorbesc de situațiile în care nu există ceva de cerut, de dat înapoi, de lucrat, atunci când cel care-și recunoaște greșeala ar avea ceva de pierdut. De ce-i atâta de greu românului să-și ceară scuze?

Cred că din două motive: Continue reading