Bucureșteanul vine în multe nuanțe fiind mai degrabă un reprezentant național. Descendenții ciobanului Bucur sau măcar ai grădinăresei lui Arghezi sunt procentual asemeni amerindienilor. Restul? O strânsură pestriță de fomiști, de la Maglavit la Flămânzi via Olanu. Așadar, câteva tipologii bucureștene care pot fi lejer extrapolate național:

Egoistul puturos – Acel bucureștean a cărui indolență pute peste bulevard. Îl vezi cum își aruncă chiștocul pe caldarâm, deși mai are zece pași până la tomberon. Îl vezi cum aruncă pungi și pahare pe geamul mașinii. Ori cum își lasă bonurile și ambalajul napolitanei în căruciorul de cumpărături. Extrem de rar mi se întâmplă să găsesc un cărucior/coș de cumpărături fără bucățele de hârtie, pungi, pâine. Nu îl pot folosi așa, trebuie să adun gunoiul celui dinainte; gunoiul unui egoist care preferă să lase efortul adunatului pe seama mea.

Egoistul înfigăreț – Acel bucureștean al cărui timp este mai valoros decât al celorlalți. Se înfige înaintea ta cu mașina sau pedestru, are ceafa prăjită și coate ascuțite. Indiferent că naște peste cinci minute sau își cumpără șaorma, îi vei simți coatele și urletul războinic “Dă-te-n… că mă grăbesc!” Tot aici încadrăm și șoferul care mai bine-și dă foc la carnet decât să oprească la trecerea pietonală.

Țoapa sufletistă – Acea țoapă bucureșteană care exultă mărinimoasă, nu înainte de a se asigura că a intrat în centrul atenției. Ieri, la Starbucks, un domn pe la vreo 60 de ani cu două nepoțele. Își comandă cafele, freșuri, biscuiți. Nepoțelele mai vor și ciocolate la 6 lei bucata, preț care în mod sigur nu reprezenta o problemă pentru bunic. Le lămurește calm și cald că au destule dulciuri, ele (evident) insistă într-o altă paradigmă – clasicele comentarii între adult și copil.

Intră în scenă țoapa. Se tot coieș frăsuiește ca cloșca pe ouă, asigurându-se că toată coada de le Starbucks îi observă agitația. “Vaaai, nu mai pot. Vaaai, mi se rupe sufletul!” zise țompi cu ochii fleașcă. Bunicul izbăvește în munca de convingere și dă se plece împreună cu răsfățăturile. “Vaaai, mi se rupe sufletul!” se plânge țoapa vânzătoarei și achită două ciocolate la 6 lei bucata. “Uitați aici, banii! Uitați! Pentru o ciocolată… Ba nu, două! Nu pot, nu pot! Mi se rupe sufletul! Să le dați la fetițe…”

Supereroina care a eradicat foametea în Starbucks se întoarce cocoșată de lauri spre restul cozii. Pleacă, dar nu departe. Se oprește lângă bar și caută câteva minute prin pliculețele de zahăr. În capătul celălalt, un bunic la vreo 60 de ani se uită stânjenit la vânzătoarea care zâmbește larg și pasează două ciocolate “De la doamna.”

Idiotul – Acel bucureștean care depistează prin magazine familii cu copii simple (sărace, în mintea lui) și se oferă să le cumpere copiilor diverse. Iar când părinții îl refuză, ba chiar sunt deranjați de imensitatea gestului său, îi bălăcărește pe facebook “Săraci, săraci, dar cu coada pe sus!”
Problema nu este că, în mintea ta, ai grijă de copiii altora. Impulsul ăsta nu vine din prostie cât din nevoia fiecăruia de a-și umple goliciunea sufletească. Faci o faptă bună pentru că TU te simți mai bine, îți mângâi mândria. În regulă. Dar dacă nu iei în calcul faptul că unii părinți s-ar putea simți jigniți (conduși de aceeași mândrie), ești de-a dreptul idiot.

Dani Corban

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş