“Câteva ore şi beri mai târziu, mă hlizeam cu prietenul Marcu la o masă de plastic, ascunsă sub ceţuri înecăcioase de mici carbonizaţi. Soarele mi-a stors scalpul şi mi-a vlăguit scaunul lăbărţat sub a pa… ori a cincea halbă. Îmi place să fac echilibristică, ameţit pe muchia pieţei imunde.
Doi fraţi măslinii, cu pantaloni sfârtecaţi şi bust dezvelit, se înjură de mamă. Ăla mai mare, la vreo zece ani, urlă cu degetele încleştate pe coaste; îi poţi număra fiecare oscior, ca la o carcasă de câine putrezit. Din coastele afumate i-a crescut o burtoacă balonată, cu pielea întinsă, gata să pârâie. Urlă la mă-sa, a renunţat la intermediari şi o înjură direct.
Asta îl ignoră şi urlă la rându-i spre oamenii care ies de la metrou: „Banane aveeem! Cinci lei mănunchiul, banane aveeem! Şosete aveeem!” Are burta la fel de expandată, acoperită parţial de un maiou cu brizbrizuri aurii şi cruste de jeg. Lasă bananele să tihnească pe un tomberon, îşi scuipă în palme, frământă, masează în jurul buricului ţuguiat. Se pregăteşte să-l toarne pe-al treilea.
Patru poliţişti comunitari împing cu tălpile spre canal o zeamă vâscoasă. O precupeaţă gârbovită şi amnezică a uitat meşteşugul mersului drept şi s-a dus de-a berbeleacul, azvârlind căldările cu brânză. Însă nu de la brânzeturi s-au activat comunitarii. Mai de dimineaţă – iar asta ne-a povestit-o debarasorul de la taraba cu mici – a luat-o razna un munte de om, a dat de pământ cu sacii de cartofi şi a început să înfigă pumni şi genunchi în portierele maşinii.
Maşina lui, nu-i bai. N-a mai vrut să pornească, l-a lăsat ca pe prost, cu suta de kile în cârcă. După ce i-a înfrăgezit tabla sub pumni, a turnat un bidon cu benzină peste şi a început să ţipe „Îi dau foc. Băăă, îi dau foc, fu… -m-aş în ea de viaţă!” A venit nevastă-sa, cu o falcă-n cer şi sânii în pământ; tot pieţară şi ea, dar la zarzavaturi „Huooo, bă, nebunule! Animalule!” Iar ăsta i-a tras o bastârcă peste faţă de a întors-o pe dos: cu falca în pământ şi sânii decolaţi spre cer, prăbuşiţi peste umeri.
Nici măcar atunci nu au venit comunitarii, de-astea se întâmplă des. Doar că a sărit frate-su precupeţei – ochii roşii, spume, plus un levier cu vârful polizat. Muntele de om, caftangiul de maşini si neveste, s-a pitit de frică în rabla căsăpită, îmbibată în benzină. Să fi fost al doilea sau al treilea levier plesnit peste capotă, când s-au ridicat o văpaie şi o negură de pucioasă, au ieşit toţi învecinaţii pieţei tuşind şi azvârlind pungi cu apă de la balcoane.
Tuşeam şi noi, cu antebraţele istovite de halbe şi izul seului prăjit, cuibărit în alveole.
– Bravo, fudulii! Deci zici că a mers treaba la filmări.
– Nu ţi-am zis? Vorbele lui: material de Hollywood.
Marcu a răgâit aprobator şi a început să-şi frece degetul unsuros pe telefon, vădit înstrăinat de filmările mele şi anvergura proiectului Dracula’s Kitchen.
– Odată, a trebuit să fac baie cu o oaie moartă, hîhî! sfârşesc într-un sughiţ ascuţit şi îi urmăresc pe sub gene interesul crescut ca un cozonac.
– Ăăă? azvârle telefonul peste o muscă închegată în cartonul cu muştar.
– Da, mă, cu o oaie moartă!
– N-am, naaa… zi-mi, m-ai pierdut.
– Aveam şi două coaste rupte! Hîhî… eh, aşa a fost scenariul. Trebuia să facem o scenă, să o reproducem, înţelegi? Hîc! Deci pe timpuri, aşa prindeau bucovinenii racii, cu oaia moartă.
– Ce, mă?! Hai, sictir, te-mbătaşi, dă-te dreacu!
Prietenul Marcu îşi adună telefonul din muştar şi spulberă musca în neant cu un proiectil de salivă vârtoasă.
– Racii sunt necrofili… hăhăhă-hîc! Pardon, necrofagi.
– Aşa, şi?
– Pe vremuri, se punea un hoit de oaie pe fundul unui lac. Racii, necrofagi, pofteau la hoit. Veneau să mânce oaia şi rămâneau cu cleştii încurcaţi în lâna oii. Te întorceai după trei-patru zile, scoteai oaia din lac, plină de raci. Pe urmă îi fierbeai, îi prăjeai, ce vrea … ta.
– Bă, eşti nebun?
– Da, mă! Chiar se practica treaba asta. Bine, noi am făcut să dea bine în filmare. Am luat o oaie împăiată, am comandat zece kile de raci, din Bucureşti. Hăhăhă-hîc-hîc… pardon! Aşa. Deci au venit racii zece ore pe microbuz, leşinaţi, aproape morţi de căldură.
În sfârşit, i-am captat interesul, dovadă micul întins pofticios în muştarul garnisit cu ultimul rahat al unei muşte muribunde.
– Pe urmă, i-am legat cu sârmă de lâna oii, hăhă-hîîîc!
– Calm, calm, vezi, drecu, să nu vomiţi pe masă.
– Aşa. Stai tu linişit, că n-am nimica. I-am legat cu sârmă, să arate bine pe oaie. Doar nu erau proşti să-şi agaţe singuri cleştii ca-n poveşti.
– Bravo, fudulii!
– Aşa. După ce i-am legat cu sârmă, a trebuit să ridic de vreo douăzeci de ori oaia deasupra capului, ca pe halteră, până a ieşit cadrul perfect: lumină, peisaj, picături de apă… totul perfect, hîc!
– Deci erai cu oaia în lac.
– Da, mă, nu ţi-am zis? Eram intrat până la tibie în nămol şi până la brâu în lac. Şi am ridicat oaia de vreo douăzeci de ori, cu două coaste rupte. Hăhăhă! Mi le-am rupt cu două săptămâni înainte, când am alergat un cocoş şi am căzut pe gheaţă.
– Hai că eşti tâmpit…
– A ieşit? A ieşit. Material de Hollywood!
(…)
Poliţiştii îşi şterg tălpile de muchia caldarâmului şi flutură mâinile pe sub nas, să alunge duhoarea de brânză clocită. Fraţii măslinii s-au împăcat în jurul unei lădiţe cu roşii fermentate, le aleg pe alea în care nu şi-au făcut beţivele cuib, muşcă pofticioşi. Zeama ţâşneşte prin ştirbituri, se adună colier sub bărbie şi sapă albie în colbul întărit pe piept. S-a aşternut peste piaţă un fum greu de cefe fripte, se închid tarabele în clinchet de lacăt şi halbe.”
* fragment din Introspecţiile unui cocoş
