Viaţa lui Nero

Cum trăieşte un ciobănesc german la cei cinci anişori irosiţi în puful coteţului oltenesc:

Uşor supraponderal şi ieşit din formă, “lupul” Nero gâfâie ancorat în limbă, după sprinturi de maximum 50 de metri. Atunci când oboseşti mai rapid decât stăpânul, ar fi bine să treci pe oase bio, fără zgârci.

Rex, cotarla galben-roşiatică, îşi ascunde şubrezirea fizică în spatele unui psihic de mâţă biciuită. Se sperie de la tunete, petarde, ţipete, sticle sparte, oale – şi nu mai iese din coteţ cu zilele. Se sperie când calcă pe o baltă îngheţată şi pârâie gheaţa sub propria labă.
Ia poziţia prizonierului întins pe burtă, cu botul între labe, şi se roagă într-un schelălăit care topeşte iarna. Mai că fuge zăpada de pe izlaz şi lungesc ghioceii gâturile, când începe Rex să plângă de frică.

Nero e masculul Alfa, lupul pursânge, protectorul. Viteazul.

Ieri a fost pădurea înconjurată de vânători. Câteva stoluri de brabeţi autohtoni făceau zbor-întors între pocniturile înfundate. Nu spre ei se ţintea, dar preferau zarva, agitau seninul însorit. N-aveau frică, nici supărare, zburau spre pocnituri cu satisfacţia spectatorului neutru: “Cro, cro, crooo! Săracii fazani… ce-i mai împuşcă!”

Când Rex ajunge speriat acasă şi îşi trage zăvorul în coteţ, Nero îi aduce oase la prag şi îl roagă să iasă. Munca de convingere durează ore, pe limba lor câinească. Mai rostogoleşte osul, se lungeşte, pufăie, dansează – Masculul Alfa îl ocroteşte şi îl împacă pe cel slab.