Weekend motivaţional

11016775_10152711082527844_373642281_nWeekendul ăsta mi-am propus să îmi schimb habitatul, în căutare de câteva injecţii cu inspiraţie. Este captivant şi să compui mini-nuvele, povestioare servite în funcţie de chef şi stare sufletească schimbătoare. Pe care să le aduni ulterior într-o carte. Mda, e şi asta o treabă.

Infinit mai dificil atunci când îţi propui să închegi toate emoţiile, gândurile şi stările într-un pseudo-roman. Să aibă totul un sens, să nu îţi uite cititorul “opera” pe caloriferul din baie după 10 pagini. Orice gură proaspătă de haleu pentru sinapse este binevenită.

Atunci când simţi ca igrasia nu mai creşte pe tavanul garsonierei din Berceni ci pe sub propria piele, trebuie să schimbi decorul. Măcar pentru 2-3 zile. Nu aveam chef să-mi vizitez vila din Neptun, nici cabana din Sinaia, iar de penthouse-ul din St Moritz m-am plictisit demult.

Aşa că am ales să-mi petrec weekendul cu părinţii din Vâlcea. A trecut o singură zi şi deja mă simt alt om. Trezit în jur de 7:30 (dimineaţa!). Pentru că mama s-a trezit pe la 7 şi după jumate de oră s-a plictisit teribil şi a început să frece nişte pungi lângă capul meu. Timp de vreo 10 minute. Am avut impresia că s-a angajat să sorteze plasticul pentru tot cartierul.

Iar când a terminat cu giugiulitul pungilor, mi-a deschis ambele uşi la cameră, plus uşile de la bucătărie şi baie. De s-a format un mic bulevard între aragaz şi veceu, via capul patului meu. Mmmm, nimic nu se compară cu mirosul de prăjeală şi canalizare la răsărit de ziuă nouă. Sublim.

La ora prânzului (ăla ţărănesc de la 11:30) eram deja la Olanu, pregătit să-mi scot căţeii la plimbare. Cel din poză este Nero, un ciobănesc german în vârstă de 4 ani, fără pic de dresaj, cu disciplina unui babuin atins de turbare. Bine măcar că are peste 35 kg şi este perfect capabil să te ia târâş prin noroaie, mărăcini şi araci. Şi stejari.

Al doilea căţel se numeşte Rex, are cu vreo 10 kg mai puţin şi 6 ani. Rasă locală, un fel de ciobănesc german wannabee, mult mai calm şi mai prietenos decât Nero. Mi se pare chiar excesiv de afectiv şi de mieros. E o mâţă captivă în corp de câine.

Vă povestesc despre ei pentru că astăzi, după o aşteptare de 4, respectiv 6 ani, în sfârşit m-au făcut mândru. Astăzi, 28 februarie 2015, Rex şi Nero au refuzat să mai fie nişte saci de grăsime acoperiţi cu blană puturoasă. Au ales să fie vânători!

Este pentru prima dată când o familie de căprioare le trezeşte instinctul de asasini. Până acum, puteau să ţopăie în voie la câţiva metri de boturile lor. Le dădeau căţeii mei un ignore absolut. Erau mult prea ocupaţi să vâneze lăcuste, muşte, să îşi roadă între ei zgărzile de la gât, să urineze pe bocanci şi să îşi lingă anusurile.

Contează foarte puţin, chiar deloc, faptul că le-au pierdut urma în mai puţin de un minut, au alergat doar o idee mai repede decât mine şi, după ce s-au întors, au picat epuizaţi în limbă. Aşa e prima dată pentru orice căţel de pradă. După un sprint de câteva zeci de secunde, trebuie să îl care stăpânul acasă în braţe. Dar în timp, cu siguranţă vor creşte; instinctul a fost eliberat, şi-au recunoscut menirea. În curând voi mânca şi voi plânge.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

Leave a Comment.