Proasta soluţie, înc-o revoluţie: Revoluţia fiscală. Ştiu că este o idee proastă, nu pentru că m-aş pricepe la finanţe, ci pentru că toată lumea se vaită. Ce pot lejer percepe până şi cu mintea mea netăbăcită este haosul urgentării, stilul pompieristic. Modificări trecute prin OUG, fără dezbatere, care vor “revoluţiona” întregul sistem financiar şi se vor aplica peste două luni. Atât avem la dispoziţie pentru adaptare – Cine nu e gata îl luăm cu lopata!
De ce?
Pentru că se poate. Mă rog, unii pot orice, iar restul le comentează zadarnic atotputernicia. Paradoxul societăţii moderne româneşti stă în calitatea umană şi profesională a dumnezeilor. Cei care conduc discreționar nu sunt cei mai potenţi intelectual şi nici cei mai curaţi în moravuri. S-au strâns ciorchine în jurul tronului, precum o colonie de gândaci, pentru că potenţii şi curaţii i-au lăsat.
Scriam zilele trecute: “Dacă au existat tineri onești, ajunși într-un partid prin diverse conjuncturi, fiți convinși că au fugit după primele luni (…)” Realitatea nu se aplică doar tinerilor ci întregului aparat politic. Persoanele competente, animate de pasiuni ori ţeluri înalte, nu au intrat în politică. Fiecare şi-a căutat rostul “în privat”, pe barba lui, nu pe turta statului.
Decizia luată în ultimii 27 de ani de grupul potenţilor curaţi nu a fost doar rodul curajului şi al nobleței. Când hotărăşti să îţi vezi de drumul tău, să nu îţi sacrifici ani din viaţă în mocirla politicii, pentru binele general, exalezi arome mixte: independență şi egoism.
Este forma spălată a egoismului, o autoconservare normală pentru majoritatea indivizilor.
Ei, specialiştii, curaţii, s-au închis în caretă şi lustruiesc porțelanuri. I-au lăsat vizitii pe mojici şi pe neghiobi. Luaţi voi hăţurile, mânaţi caii pe unde vă taie capul. Noi avem ceva treabă prin spate, cu fineţuri… Eh, nu ştiţi ce fineţuri, sunteţi prea nătărăi ca să pricepeţi. Vedeţi-vă de treabă şi conduceţi careta!
Filantropia este boală rară. Iar cei potenţi, curaţi şi filantropi au fost atât de puţini încât s-au pierdut printre cariile sistemului. Restul stau în spate şi lustruiesc. Mai mârâie sporadic atunci când dau în gropi. Se mai sperie, mai înjură vizitiul când privesc pe geam şi văd buza prăpastiei. Vor da pămătuful pe hăţuri doar atunci când întregul porţelan va fi cioburi.
Presupunand ca am fi niste curati care vor sa intre sau sa ramana in politica, problema e ca deja nu mai vorbim despre a sta si a indura. Vorbim despre martiriu, atat al tau ca persoana, cat si al celor din jur. Si e imposibil sa nu te intrebi: pentru cine? Pentru aia care fura coarne?
Şi pentru ăia, dar, în primul rând, pentru tine şi cei din jur. Vorbim despre acelaşi resort lăuntric care scotea civilii la război, în “oastea cea mare”. Se duceau, în primul rând, să-şi apere gospodăria şi familia. Nu mă pot imagina în situaţia lor. Probabil, m-aş fi numărat printre cei ascunşi în vârful bradului sau printre dezertori 😀
Ma rog, in cazul razboiului, aparea si ideea ca “nu mai ai unde sa te intorci”, pe cand in cazul asta, foarte multi nu mai vor sa se intoarca niciunde.