Pentru a înţelege mai bine evoluţia societăţii civile în România, vom prezenta două fotografii făcute într-un interval de aproape 3 ani.

Înainte

După

Veţi spune că prima fotografie nu este reprezentativă. Mândra purtătoare a micţiunii revoluţionare nu are tangenţă cu oamenii din ipostaza “După”. N-aş crede asta, bazându-mă pe propria experienţă. Cea a unui discret diletant în arta interacţiunilor sociale.

Sunt de părere că diferenţierea fotografiilor se poate lesne rezolva pe criterii temporale. Prima este “mama”. La nici trei ani după, a crescut “odrasla”.
Da, aşa s-a născut revoluţia din stradă. Doamna mă-sa se numeşte Indiferenţa.

Nu are rost să îndreptăm degetul tremurând de indignare spre cei care, cu mult aplomb şi impresionantă presiune intravezicală, au flituit în ultimii ani votul. Vina le revine doar în parte. O altă halcă importantă este porţia politicienilor – nişte caricaturi mâzgălite stângaci, incapabile să trezească interesul electoratului.

Iar ultima porţie trebuie cărată până în capătul holului, în camera ferecată cu multe lacăte ruginite. Aici stau la adăpost legile primordiale, codurile primare pe care s-a ridicat societatea ultimului sfert de veac: Forma de guvernământ.
Noi, românii, suntem adepţii republicii semiprezidenţiale. În Uniunea Europeană, doar Franţa şi Portugalia insistă să călărească această struţocămilă.

În republica semiprezidenţială, puterea executivă este împărţită între preşedinte şi prim-ministru! Doar că împărţeala asta nu e una frăţească. Preşedintele îşi scoate jucăriile doar în afara ţării sau în situaţii de forţă majoră. În rest, pe plan intern, acolo unde ne arde direct pe piele, prim-ministrul execută din fruntea guvernului.
Iar preşedintele riscă să fie acuzat de violarea Constituţiei, la fiecare pas.

Mai mult, guvernul are în spate susţinerea parlamentară. Altfel nu se poate, nu mai funcţionează sistemul de guvernământ. Şi ajungem la situaţia de acum: Un singur partid controlează autoritar puterea legislativă (Parlamentul) şi puterea executivă (Guvernul).
În timp ce preşedintele face acrobaţie, încercând să smulgă aplauze.

De ce este o anomalie pentru societatea noastră această formă de guvernământ? Două motive logice, imediate:

– Preşedintele României a fost ales de popor cu 6.288.769 de voturi. Partidul care stăpâneşte legislativul şi executivul a fost ales de popor cu 3.204.864 de voturi. Adică de vreo două ori mai puţin! Cu toate astea, conform legii, puterea partidului este nețărmurit mai mare decât a preşedintelui, în cazul politicii interne. Parlament plus Guvern contra acrobaţie.

– Poporul român nu are cultura civică necesară pentru a înţelege sistemul semiprezidenţial. Pentru popor, preşedintele este “şeful statului” şi simpla respectare a prerogativelor ce-i revin este tradusă de popor ca acalmie ori muţenie. Cea mai bună dovadă, preşedintele în funcţie, ales cu 6,2 milioane de voturi.
Acelaşi popor român nu pune mare preţ pe alegerile parlamentare. De fiecare dată, în ultimul sfert de veac, prezenţa la parlamentare a fost mult sub cea de la prezidenţiale. E complicat cu atâtea legi şi partide. Românul iese o dată la patru ani şi alege Şeful Statului.
Uite aşa ajunge să fie condus de cei pe care nu i-a votat. Şi iese în stradă.

Pentru mine sunt suficiente cele două motive de mai sus. Am convingerea că societatea noastră nu este pregătită pentru această formă de guvernământ. Puţine state sunt.
S-ar putea să fi venit vremea. Să fie timpul pentru camera ferecată din capătul holului.

Nu este o schimbare care se face peste noapte din pixurile unei adunături politice de conjunctură. Dar poate fi o întrebare pentru popor.