Mai la vale de satul Olanu, peste gârla veşnic seacă, coteşte din şoseaua asfaltată o uliţă acoperită de ţărână fină, cenuşie. Pe dreapta uliţei, un câmp părăginit din care an de an răsar porumbi pitici, sufocaţi de pălămidă. Pe stânga, o clădire scundacă, scorojită, cu acoperiş surpat pe jumate şi pereţi din mortar fărâmicios. Are dimensiunea şi forma postului de poliţie construit la intersecţia de drumuri săteşti.
Am înţeles de la părinţi că, în urmă cu vreo 25 de ani, acolo se făceau gogoşi. În anumite zile, nu mereu. Şi mirosea în tot satul a cocă prăjită şi vanilie, de se adunau oamenii cu zecile în faţa clădirii scundace. Acum sunt doar nişte ziduri abandonate pe stânga uliţei, ce te înţeapă cu duhoarea de urină.
Iar dacă păstrezi şi mai la vale drumul de ţărână cenuşie, ajungi în satul vecin – Casa Veche.
De ce vă povestesc amintirile satului Olanu? Vreau să evidenţiez nesocotitul talent pe care noi, românii, îl avem atunci când ne botezăm localităţile. De fiecare dată când pedalam spre Casa Veche, pe uliţa cenuşie, pe lângă porumbii pitici şi gogoșăria mumificată, simţeam nisipul şerpuind pe gât.
Nu am văzut vreodată dacă în satul vecin există cu adevărat o casă veche. Dar nu conta. Numele reda cu o lealitate perfectă senzaţia mea: pedalam spre pustiu, naftalină, uitare. Temător, cu pieptul secat şi zbârlit, înghiţind nisip.
Continue reading
