Căutătorii de nod în papură spun că Joker este nociv; promovează violența, insinuează ideea unei societăți predestinate grozăviilor fizice și psihice. O societate care poartă sămânța răului și doar așteaptă câțiva stropi ca să înalțe lujeri otrăvitori. Hai să respirăm adânc și să defecăm pe distinctele noastre trupuri caste.

Filmul artistic (ficțiunea), la fel ca beletristica, nu este dator să educe ori să inspire pe nimeni. Arta cinematografică doar este; nu are o existență condiționată de corecta modelare intelectuală si sufletească a cetățenilor privitori.

“Arta de amorul artei este o sintagmă seacă. Arta de dragul adevărului, al binelul și al frumosului: acesta este credința pe care o caut.” scria baroana Dudevant, cu mult avânt și curaj, din spatele pseudonimului George Sand.

Într-adevăr, putem evalua arta conform criteriului puritan gândit de baroneasă la începutul sec. al XIX-lea. Dar fără să zburdăm din registrul artistic pe bulevardele metropolelor, unde hoarde de maturi alienați așteaptă povețe de viață din partea unor eroi de benzi desenate. La început a fost cuvântul. Și s-a auzit din Gotham City. Suntem sănătoși la cap?

Unde au fost căutătorii de nod în papură atunci când Lars von Trier a lansat noua atrocitate, The House That Jack Built? Violența aia e bună? Sau le-a scăpat pentru că aveau ochii lăcrimoși de la usturimea propriilor flatulențe? Mmm… von Trieeeer!

Dar când în Black Panther întreaga acțiune crește pe două idei (una: negrii africani ar rămâne la organizare tribală, primitivă, chiar dacă ar fi cei mai avansați tehnologic. A doua: negrii din întreaga lume s-ar revolta oricând împotriva albilor – race war!!! – dacă ar avea arme performante)? Dacă Joker promovează decadența societății contemporane, Black Panther în ce rubrică a degenerescenței merită încadrat? Aparent pe lista premiilor Oscar.

În antiteză cu CTP (căutătorii de nod în papură) avem lăudătorii de serviciu. Indivizi care, fie cu scopuri de marketing, fie din candoare, nu se mulțumesc cu “Joker, un film bun”. Trebuie să transpire Dex-ul de rușine fiindcă a rămas fără termeni de preamărire. Cel mai tare, deștept, excepțional, deep, evăr! EVĂR! Și dacă nu ți se pare, înseamnă că nu te duce capul, nu înțelegi geniul, bebelușul de aur al cinematografiei, născut în octombrie 2019.

Din păcate, nu. Joker nu este un film pe care îl vom revedea peste patruzeci și ceva de ani. Cum revedem Taxi Driver, de exemplu. O dramă asemănătoare, dar povestită mai elegant și mai devreme. Sau cum revedem Psycho: tot ceva asemănător, produs cu vreo șaizeci de ani mai devreme. Cum revedem toate filmele de referință din care Joker a rupt câte o bucățică și a vopsit-o în nuanțele anului 2019. Frumos. Dar, în afară de prestația demențială a lui Joaquin Phoenix, nimic nu îi aparține. S-a făcut mare și frumos doar cu împrumuturi.

Nu Todd Phillips a inventat trucul prin care violența, luminată elegant și pe muzică șic, se disimulează în sclifoseală. Vai, ce fason complex am mai tras peste foarfeca asta înfiptă în orbită! Pentru că muzică, lumini si dans.
Bonus negativ: În disperarea unei referințe superflue (serios dacă avea vreun rost), Joker devine cu măcar treizeci de ani mai bătrân decât Batman. De ce, Todd Phillips, de ce?!

Per total, un film bun de nota 8.