Mă sperie cinematografia ultimilor ani; industrializarea artei a fost prea lejer acceptată de elementul final, consumatorul. Nu se mai produc opere “la bucată”, cinematografia s-a adaptat producţiilor în serie. Sute de bucăţi identice, livrate şi consumate într-un an. Un proces automatizat, cinic şi rece, anticipat în urmă cu vreo opt decenii de Chaplin şi “Vremurile moderne”.
În cinematografia automatizată, nu mai este nevoie de scenarii singulare ci de modele implementate matematic. Termenul “script” ne conectează imaginaţia la codurile informaticii, nu la manuscrisul cald, proaspăt bătucit de maşina scenaristului. Am intrat în epoca scenariilor plate, iar viitorul nu are nevoie de scenarişti. Va fi suficient un script care scrie scripts (scenarii).
Elfi, troli, dwarfi, materie neagră, teleportare, telepatie, găuri de vierme, călătorii în timp. Se iau aceste elemente descoperite cu decenii sau secole în urmă şi se amestecă automat, producând noi configuraţii. În principiu sunt la fel – ca nişte îngheţate compuse din aceleaşi cupe, dar îndesate în altă ordine în cornet. Iar consumatorul este mulţumit!
Nu mai contează elementul nou, originalitatea, surpriza care te face să tresari într-un euforic “Wow, genial! Nu mă aşteptam!” Ceea ce generic am numi ingeniozitate a fost (cu succes!) înlocuit de şabloane condimentate cu dramă. Nu îţi stimulăm intelectul, dar te gâdilăm la glanda plângăcioasă, la emoţie.
Chit că anticipăm desfăşurarea acţiunii şi deznodănântul, după primele 5 minute, nu ne supărăm, ne-am adaptat. Rămânem până la final pentru lacrimi şi culori.
Sau, în cazurile nefericite, urmărim în buclă aceleaşi producţii, de pe vremea când cinematografia se vindea la bucată. Resemnaţi cu gândul că nu vor mai exista comedii ca Seinfeld, SF-uri ca 2001: A Space Odyssey şi Solaris, drame ca The Shawshank Redemption, detectivi ca Hercule Poirot… nici măcar sperieturi ca The Ring şi bântuitorul “Here’s Johnny!”.
Scriitorii secolului XX au fost prea grei şi au înghiţit materia din jur, cu tot cu succesori. A fost probabil secolul de aur al literaturii, punctus maximus. Toate potecile ucenicilor merg spre vale. Iar scenariştii au ajuns în punctul critic: unde sunt obligaţi să creeze cap-coadă, din nimic. Treabă grea şi, aparent, inutilă.
Ce film te-a mai dezamăgit? :)) Să-nțeleg că nu te-a impresionat magnum opusu’ ultimilor zece ani, Infiniti wăr? :))))
Ultima dezamăgire este producția din poză. Nu este un serial rău, nici actorii nu joacă prost. Dar când anticipezi 40 de minute din episod, îți rămâne un gust de ciorbă reîncălzită :p
Ai Netflix? Încearcă serialul Happy! (semnul exclamării inclus). Nu e original în adevăratu’ sens al cuvântului, fiind bazat după niște novele grafice, însă este o bobiță de piper în oceanul de sare al cinematografiei autohtone.
https://www.youtube.com/watch?v=t7OYkSgmM-w
Sincer, vorbesti despre blockbustere. Cinematografia ultimilor ani e cam cea mai buna cinematografie care ar fi putut sa fie. Sigur, “capodoperele” nu mai sunt la fel de usor de cautat si gasit, dar actorii bun la preturi accesibile, efectele relativ usor de implementat (chiar si in filmele de non-fictiune), precum si unghiurile de camera fac chiar si filmele mediocre sa fie mult peste productiile similare ale altor decade.
La nivel de seriale, nimic, dar NIMIC din ce s-a produs pana prin 2004 (sa zicem Lost, desi nu stiu daca a fost ala inceputul) nu se apropie de ce se produce acum!a
Ahh, si dintre toate artele, fix scenaristica e aia care s-a imbunatatit semnificativ. Sigur, blockbuster-ele au teme superficiale (dar si acolo dialogurile sunt mult peste cele din trecut), dar in rest? Un serial ca Westworld are cam toate insight-urile din clasicul Blade Runner si inca de doua ori pe-atat, si asta intr-un format considerat pana de curand superficial.
Eroarea ca pari sa faci o comparatie dintre filme de tip ”12 Angry Men” sau ”2001: A Space Odyssey” cu filme de tip Avengers. Nu functioneaza asa: nu poti fi selectiv doar cu filmele din trecut. Daca vrei, compara The Day the Earth Stood Still (originalul) cu Interstellar si vezi care e mai deranjant la nivel de scenariu.
Să simplificăm comparațiile: Zi-mi un film bun, produs în ultimii 4 ani. Bun nu acum, peste o lună, peste un an. Să fie bun și în 2030.
Sau un serial care a debutat în ultimii 4 ani și merită un locșor în raftul istoriei (a schimat ceva, a venit cu o valoare inamovibilă).
Sunt foarte bine realizate, adevărat. Au bugete infinit mai mari, ceea ce deblochează resurse nelimitate. Dar n-au esență, răsar din găoace seacă.
Westworld (văzut doar primul sezon): foarte fain realizat. Dar vorbim despre tema androizilor sofisticați care, inevitabil, evoluează până la nivelul conștiinței. Androizii își descoperă conștiința și se umanizează. Tare. Asta e marea dudă pe care ridicăm capodopera?!
Iar scenariul crește previzibil. Ușor de anticipat, marile “dezvăluiri” par făcute special pentru a-i gâdila orgoliul consumatorului: Aha, m-am prins de acu 3 episoade!
PS: Westworld are și câteva frânturi logice unde trebuie să te scremi serios ca să închizi ochii 🙂
Ex:
– Am înțeles că androizii aveau niște gloanțe speciale care se transformau în puf de pinguin la contactul cu pielea umană. Dar când se făceau bătăi din alea sălbatice – bolovani, săbii, topoare, explozii – cum se deosebeau oamenii între ei? Cum recunoșteau androizii și nu se bolovăneau, scalpau, explodau clienții între ei? Conform scenariului, bătăile sălbatice se făceau “la grămadă”. Nu știai care-i android și care-i om.
– Androizii funcționau la vreo 60% capacitate și aveau console de unde le puteai mări calitățile la 100%? De ce? Evident că NIMENI din incintă nu își dorea androizi cu 100% power, capabili să cucerească incinta. De ce să faci opțiunea asta? De ce să o pui pe o consolă ușor de manevrat în două atingeri? La fel cum ai pune butonul nuclear în biroul lui Trump.
– Atunci când se dezvăluie marele secret, ne dăm seama că Bernard a fost în două locuri diferite la interval de câteva secunde. Imposibil, chiar și cu teleportările din Fringe.
Sunt mai multe găuri în scenariu. Astea mi-au rămas înfipte de acu un an sau doi.
Impresia generală, după ce am terminat primul sezon, a fost de scenariu scris în dorul lelii. Se putea mai bine, dar n-au vrut, n-au considerat necesar.
Stai, tu cauti nod in papura unei creatii recente? Pai iti iau 12 Angry Men si dau cu el de pamant de la unghiuri de camera la ce vrei. Problema e ca, la fel ca “marile capodopere” ale umanitatii, si filmele bune au fost produse in perioade unde concurenta era foarte mica sau foarte slaba.
Si 2001 are cateva salturi logice, dar muzica, montajul si atmosfera unice pentru perioada aia l-au facut un clasic. De altfel, la fel e si Alien si sta tot in zona “S.F-ului psihologic”, deci nu m-as opri cu “capodoperele” doar la chestiile pe care le consider cultural relevante.
Zona serialelor a stralucit pur si simplu, de la supertitratul Game of Thrones (nu sunt fan, nici al serialului, nici al cartilor, dar ii apreciez meritele) la Breaking Bad, Westworld, Dexter sau The Sopranos (nu sunt in ordine cronologica). Asta sa nu mai punem micile perle Netflix de tip Stranger Things, devenit pe buna dreptate un fenomen (unul care si-a depasit cu mult statutul de pastisa a filmelor optzeciste). De fapt, pe Netflixul actual poti gasi chestii mai amuzante decat mai toate comediile anilor ’90 puse cap la cap (De la The Unbreakable Kimmy Schmidt, la Brooklyn Nine-Nine si absolut genialul Dirk Gently’s Holistic Detective Agency).
Filme? De la There Will be Blood, No Country for Old Men (care au 10, maxim 11 ani) la Mad Max-ul nou si Three Billboards-ul de anul trecut, mai toate categoriile de filme au cunoscut imbunatatiri simtitoare. Si da, filmele astea sau cel putin o parte dintre ele vor ramane. Nu uita ca actuala epoca, una care stabileste efemeritatea unor produse culturale, ingroapa cu acelasi zambet si operele lui Tarkovski si pe-ale lui Nolan. Ma indoiesc ca vom mai avea atat de multi “clasici” pe viitor (cati pot spune mai mult de 3 filme ale lui Pasolini?).
Tu mi le-ai amestecat 😀
Breaking Bad este intr-adevar un serial genial, dar contemporan cu House, Lost – epoca bună. The Sopranos, chiar mai vechi cu o generație.
Nu cred că vor mai exista în timpul vieților noastre seriale cu un scenariu atât de ager și armonios construit (Breaking Bad). Nici cu replici la nivelul celor din House. Pentru că nu se mai scrie/produce în direcția asta.
Sunt filme pe care le apreciezi, indiferent de vremuri. Sunt dialoguri sau secvențe care îți rămân veșnic în memorie, le-ai revedea încontinuu.
Din Westworld, de exemplu, de-abi îmi mai amintesc acțiunea principală. Câteva frânturi ici-colo; nici o secvență, nici o replică memorabilă. Și în categoria asta intră toate serialele ultimilor 4-5 ani (la care am apucat să mă uit, bineînțeles). Strange Things – văzut primul sezon (sau să fi fost două): mi s-a părut oribil. Mai țin minte doar că a dispărut un copil și pe urmă s-au întâmplat niște aberații plictisitoare. Și între astea există diferențe. M-am uitat pe lista IMDB, unde am notat serialele văzute de-a lungul vremii. Westworld a primit un onorabil 7. Fringe tot 7. Note mari, în comparație cu 5-ul lui Strange Things.
Superman și Avangers sunt făcute după benzi desenate. Tehnica folosita pentru Avangers este cu jumate de secol peste Superman. Scoate toate efectele speciale dintr-un film ca Black Panther (sau care a iesit ultimul din serie) si compara-l cu Supermanul din ’78.
No Country for Old Men este un Pulp Fiction cu mai mult sens și mai puțin farmec. Bun film, dar nici un dialog care să-mi rămână în memorie.
Three Billboards, film foarte bun. Primul de la Birdman încoace. Se încadrează ambele în ultimii 4 ani, dar prea puțin.
Când vii cu un scenariu în 2018, nu te bagi în ring cu unul scris în anii 70. Trebuie să aduci alte idei, alte paradigme. Tu poți să scrii Amintiri din Copilărie mai bine decât Creangă. Asta nu înseamnă că scrierea va fi mai valoroasă. Poate doar pentru cineva care este la prima citire cu ambele opere. Așa și la filme.
Pai spuneai ca nu s-au mai facut lucruri ca “pe vremuri”. Eu am facut comparatia strict la nivel de scenariu si de relevanta pentru epoca lui, nu am comparat mere cu pere!
Ia Superman IV, un film cu efecte bune pentru vremea lui, dar considerat o dezamagire. E catastrofal cap coada, de la modul in care e scris pana la modul in care sunt intepretate unele roluri. Ia Suicide Squad: efecte bunicele, film considerat la randul lui dezastru. Fiecare e “relevant” pentru epoca lui. Replicile si povestea de la Suicide Squad sunt de o suta de ori peste Superman IV. Nu mai zic de jocul actoricesc. Asta, eliminand orice alt capitol la care ar fi putut concura.
Nu stiu vreun serial vechi care sa poata concura ca joc actoricesc cu cele facute in ultimii 10 ani!
Stranger Things are 8.9 pe IMBD (si e genial, dar mai mult prin referinte, decat prin scenariul propriu-zis, deci inteleg ce nu ti-a placut la el :P).
Ti-am zis, eu dau Dirk Gently’s Holistic Detective Agency pe orice serial cu “detectivi trazniti” din anii ’90. Strict la nivel de scenariu si executie artistica.
Cum spuneam: Actorii buni sunt fantastic de ieftini acum, comparativ cu productiile din trecut. Ai filme turnate pe o punga de Fornetti cu cel putin 2-3 nume medii prin ele.
^ am folosit cultural in sensul “romanesc” al cuvantului, nu in cel antropologic.
De-asta iti zic: gandeste-te ca in 1987 nu ai fi fost dezamagit la The Avengers, ci la Superman IV. Vezi care e mai prost, raportat chiar la standardul perioadei.
“Ca pe vremuri” insemnand preocuparea pentru scenariu, nu copiate dupa cele vechi 🙂 posivib sa confund strange things cu altceva. Nu e copilul ala care ajunge in alta dimensiune si il alearga monstrii prin padure?
Ba da, ala e ;))
Dar acolo nu scenariul straluceste, ci realizarea si referintele.
Eu tot zic ca scenariile de acum sunt vizibil mai decente, cel putin la nivel de dialog. E si concurenta mai mare.
Acum serios, daca mie imi plac filmele Marvel cu supereroi sunt defect si superficial? 🙂
Chiar imi plac, unele. Bine, nu am apucat sa vad seriile pana la capat, pentru ca la un moment dat devin deranjante, dar in general ma delecteaza.
Și mie mi-au plăcut primul Iron Man și The Incredible Hulk. Cu atât mai greu să înghit alte producții din seria Marvel. Când deja ți-ai setat un standard pentru Marvel (bazat pe cele 2 producții excelente), nu mai înghiți restul sporovăielilor. Te întrebi de ce au coborât brusc standardul. De ce au apărut atrocități rasiste ca Black Panther.
Ce ma socheaza e ca numai noi ne contram. Ai zice ca lumea si-ar da mai mult cu parerea pe tema unui produs destinat marelui public. Daca scriai despre supernove se umplea de astrofizicieni ;))
Publicul mare este ocupat cu tanti care s-a dus la cinema si nu a primit pachetul family 🙂
Aoleu, uitasem complet de scandalul asta 🙂
Sunt cu K aici, sută la sută, Dani face ca un pensionar scârbit de cum pe vremea lui sucul la dozator era mai bun :)).
Dacă e să fac un top al serialelor, cred că în primele 50 nu intră nimic mai vechi de 15 ani, în afară de Seinfeld și Friends, care-s comedii, specie infinit mai bătrână decât fantasy/scifi/thriller.
Dani confundă snobismul involuntar venit din ridicarea propriului standard prin consum masiv cu decăderea scenaristicii. Tot el am impresia că inversează meritul câștigătorilor în cursă cu trei concurenți cu cel al câștigătorilor în cursă cu mii de adversari – e infinit mai greu să vii cu un scenariu original acum decât acum cincizeci de ani când mai toate erau originale, orice căcat de idee era prima.
Dacă ar aplica fix același filtru, fără să coboare sistemul de referință la un prag blajin pentru că l-a marcat filmul acu 10-15 ani când nu avea aceeași preocupare de găsit greșeli, la capodoperele de pe lista lui, Dani probabil ar fi mai blând cu modernismele.
E posibil.
Oricât de obiectiv ai încerca să fii (iar eu nu încerc prea des), nu ai cum să treci peste prima impresie, peste amprenta emoțională pe care ți-a lăsat-o filmul. Probabil eram mai usor de impresionat în urmă cu 10 ani. Acum, victimă a “consumului masiv” de care zici, am devenit imun. Dacă nu apare ceva genial, nemaipomenit, rămân indiferent. Mi se par toate la fel, producție pe bandă rulantă; un automat care trage cu hotdogi în mine 🙂
Asta nu-i disculpă pe scenariști. Nu poți să rupi niște idei din The Outer Limits, câteva din Supernatural, câteva din Doctor Who, din Stargate SG-1 și tadaaam: Am produs un ghiveci cu de toate care arată și mult mai bine.
Normal că arată mai bine. Și ideile sunt bune, dar le știu deja, nu-s ale tale. Vino cu ceva nou!
Eu zic că-i disculpă olecuță și explic de ce: tu spui că nu poți să iei idei din X,Y și Z și să le pui împreună și gata, adu ceva nou. Eu spun că de cele mai multe ori mecanismul nu este așa, nu ia scenaristul idei de-acolo și de dincolo ci își imaginează o poveste, așa cum îi trece lui prin cap, și tu, spectatorul, leagă firul poveștii de ce a văzut înainte și ajunge la concluzia, pfuuu asta e luată de-acolo și aia de dincolo.
Am făcut exercițiul ăsta pe ce scriu eu, unde știu sigur că nu am pornit de la ideile altcuiva, și am ajuns rapid la concluzia că pot să-mi leg și cele mai strălucite întoarceri de situație de câte-o carte/câte-un film, de caut destul de mult.
Scenariștii și regizorii de azi nu-și pun filmul în fața unor ochi flămânzi de divertisment ci în fața unor minți deja saturate pe nișele favorite, cu filme de referință clar alese ca bune și cu motorul de comparație turat la maxim. Concurează cu toate miile de filme de genul ăla dinaintea lor, număr care crește cu fiecare săptămână la fel ca și pragul de impresionare al spectatorului.
Nu zic să nu așteptăm marea și cerul de la ei, că asta e treaba lor să ne dea, ci doar să recunoaștem lupta, mult mai grea decât acu 20-30 de ani și să nu-i punem la colț doar pentru că n-au avut bulanul lu Hitchcock să facă primul horror cu ciori.
Pe langa saturatia de divertisment, pe care Vlad a surprins-o foarte bine, ar mai fi si ceva: abdunenta de resurse. Acum, poti face cam tot ce i-a trecut lui Arthur C. Clarke. Kubrick a fost fortat sa improvizeze, dar si sa-si creeze propriile efecte. Acum, ar fi prea usor si, prin urmare, mult mai putin impresionant.
Am ratat vreo doua cuvinte, dar se intelege… sper 🙂
Fix despre fenomenul ăsta îmi scriu acum dizertația, dar aplicat asupra literaturii, adăugând și un strop despre nevoia de violență în literatură. Titlul (catchy a la clickbait): LITERATURA COBORÂND ÎN INFERNUL CONSUMERISMULUI.
“În această existență în care omul se află prins între tiparele unei gândiri care este controlată de instincte străvechi și de o societate subjugată când de cenzură, când de o aparentă libertate completă de exprimare dirijată subtil de către concepte precum a comunica și a te comporta politically correct, se naște o senzație schizoidă care străbate toate artele, ajungând să se pună orice soi de valoare culturală într-o lumină a nihilismului sălbatic. Fie că este autor, fie că este cititor, omul este, întâi și întâi, obișnuit să devină un consumator violent, lipsit de răbdare, obsedat de posibilitatea împlinirii fără eforturi. Intrăm în zona filmelor de acțiune, rapide, violente, care oferă un surogat extern repetitiv prin care senzația de calm este păcălită să existe. Cazul literaturii urmează fix aceste tipare conveniente, repetitive.
Autorul este prins între cerințele sinelui, între catharsis – scrierea eliberatoare, de la interior către exterior (sau chiar cea cu motivație pedagogică) – și bestseller, unde predomină actul de a scrie de la exterior spre interior, urmând cerințele societății aflate în plină globalizare. Conștiința faptului că scrie nu pentru un spațiu limitat, ci pentru o piață de deschidere globală, îl aruncă în încercarea nobilă per se de a mulțumi publicul – în timp ce poate ajunge să nu își mai mulțumească propriul simț estetic.
Există autori contemporani care recunosc că în lipsa unui public, unui fanbase, nu ar mai găsi motivația de a scrie, iar fanbase-ul este cel mai mic numitor comun. În încercarea de a-l satisface, literatura suferă o pervertire tematică, ajungându-se la secvențe de violență goală, șocuri pentru pulsiuni.
Când în contemporaneitate creatorul devine din ce în ce mai conștient de atât de necesitatea, cât și de imposibilitatea asumării directe a responsabilității asupra operei sale și o combină din ce în ce mai des cu vulgarul gratuit, propria creație începe să-i joace feste, pare a căpăta propria ei furie pentru libertatea de a exprima adevăruri superioare celor curente, perisabile. Pare că ajunge să se separe de fluxul conștiintei, funcționând ca un cerebel al cortexului auctorial. Literatura plesnește de opțiuni pe care autorul nu le mai poate controla cu eficiență, oricât de inteligent ar fi. ”
(Andru-David, dizertatie, 2018, București)
“Cunoaşterea care contează este aceea în măsură să intre în secvenţă cu celelalte cunoaşteri. Aproape că nu există alt criteriu al calităţii, şi chiar al adevărului, întrucât toate sunt înghiţite de acest unic principiu – densitatea Sensului este acolo pe unde cunoaşterea trece, pe unde ea e în mişcare.” (Alessandro Baricco, Barbarii. Eseu despre Mutație, 2009, București, Humanitas.)