“Eşti ceea ce mănânci” are sens doar în plan metaforic – “mâncarea” trebuie să fie ceva aliment spiritual, nu ceafă de porc şi mămăligă cu brânză.
În cazul meu, se aplică negreşit. Sunt impresionabil, am o empatie exagerată, trăiesc acţiunea din interior, nu moţăind în fotoliu.

Sunt bondarul omniprezent în grădina cu narcise. Fiecare cadru, replică, grăunte de polen se află înregistrat în carneţelul meu.
De-asta încep să bâzâi atunci când scenariştii scapă câte-o poznă. De exemplu, în Hannibal – primul sezon, episodul cu cioara din piept.

Construieşti tot episodul exclusiv în spectrul realismului. Medicii poartă discuţii despre policlorură de vinil şi neurocysticercosis. Cântăreşti fiecare miligram de tetracaină şi faci un caz despre cum nu se pupă ceaiul de sunătoare cu protoxidul de azot. Totul este chimie, ştiinţă, precizie.
După care deschizi pieptul cadavrului şi din el zboară o cioară. Metaforă, oaieee! Ia de-aici!
Pentru cineva care se lasă înghiţit de acţiune, pentru bondarul omniprezent, fazele astea sunt nişte nuci aruncate la mişto în perete.

Ce-i drept, în al doilea sezon s-au dat pe brazdă şi n-am mai depistat inadvertențe. Mult mai reuşit decât primul, la toate capitolele.

Nu cred că sunt singurul care păţeşte asta. Filmele şi cărţile consumate ne modelează viaţa. Transpunându-ne de fiecare dată în fanteziile autorilor, ajungem să le purtăm tuşele. Curbele imaginarului rămân în memorie ca pe o foaie de indigo. Şi, insesizabil, începem să le urmăm flexiunile în realitatea zilnică.

Colombo – Fumezi ca turcul. Ţigările te fac mai înţelept şi mai inteligent.
Game of Thrones – Vreau un butoi de ale şi o putină cu vin! Daaaa, bărbat! Vikings, idem. Nu cred că există film din ăsta cu bărbaţi neînfricati – îmbrăcaţi în armuri, molestatori de dragoni – în care să nu curgă râuri de bere şi vin.

Toate filmele de acţiune făcute între anii ’70 si ’90 te îndeamnă la fumat şi fast food. Iar filmele hip după ’90 îţi spun că marijuana e bună. Toată lumea o face: fiica, mama, preotul (dacă e din ăla bun, adică hip), comunitatea o face. E ok… fumează zilnic 2-3 ţigări de marijuana, e bună!
Ai terminat programul de muncă? Nu fi antisocial! Du-te în fiecare zi la 3-4 beri cu prietenii. Hei, e doar bere, e doar tutun, e doar iarbă. Toţi o fac, aşa se face.

Până şi basmele româneşti au potenţial ridicat de viciere. Harap Alb, de exemplu: Fomilă şi Setilă – criză de bilă. Ăştia sunt cuplul care îţi crapă ficatul a doua zi.
Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă – cel mai scurt drum spre malahie. Pornhub este obsolet în faţa ăstora. Harap Alb te transformă într-un curvar gurmand şi alcoolic.

După ce am citit „Fram, ursul polar”, am avut o poftă incontrolabilă pentru slană şi ceapă. Timp de o lună m-a ţinut. Aveam opt ani.
Contele de Monte Cristo? Floare la ureche, intru la puşcărie oricând! Edmond Dantes, Chateau d’If, bla, bla. La Jilava e lux, ies cu trei cărţi bune de tipar.

Faptul că nu am împuns porcii bunică-mii cu suliţa după “Lord of the Flies” şi „Poema chiuvetei” nu m-a convertit la gheism demonstrează doar o maturizare precoce.

Da, filmele şi cărţile au avut un rol major în dezvoltarea mea. Nu ştiu dacă acum, la final de adolescenţă, mai sunt la fel de maleabil. Totuşi, de ce să risc?
Atunci când vreau o perioadă de linişte şi cumpătare, mă uit la Seinfeld. Am văzut de cel puţin patru ori fiecare episod? Nu contează. Seinfeld este un serial salubru. O rara avis în cârdul evreiesc.

Asta da atmosferă – Îţi vine să mergi la prima bodegă şi să comanzi ouă ochiuri, un sandvici cu ton şi o cană cu lapte. Din păcate, nimeni nu mai are asta în meniu.

*Desen de Pavel Kuchinsky

Dani Corban

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş