“Femeile sa se supuna barbatilor lor ca Domnului, pentru ca barbatul este cap femeii, precum si Hristos este cap Bisericii, trupul Sau, al carui mantuitor si este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, asa si femeile, barbatilor lor, intru totul (…) Taina aceasta mare este; iar eu zic in Hristos si in Biserica. Astfel si voi, fiecare asa sa-si iubeasca femeia, ca pe sine insusi; iar femeia sa se teama de barbat.” zise Apostolul Pavel.

Sau scrijeli un medieval nespălat la finele secolului al XVII-lea și lăsă poruncă divină dobitoacelor ce vor zămisli din nespălarea sa, secole ce vor urma.

Cert este că, indiferent de izvor, elucubrația ecleziastică dintre ghilimele este rostită de popi la Sfânta Taină a Cununiei. Iar feminista secolului XXI pleacă tărtăcuța pioasă, pupă mâna popii, își duce prostul acasă și fuge la muncă, unde se ține de un microfon și întreabă indignată: “Sunteți misogin, domu’ Becali?!”

Domnu’ Becali, spre deosebire de ipocriții dezrădăcinați ai timpurilor moderne, își cunoaște dogma și rostul în viață. Este consecvent (aceeași părere despre femei o avea și în urmă cu 15 ani) și este un bun creștin, un creștin practicant. Nu poți să fii simultan un bun creștin și un progresist.

La fel cum Viorica Dăncilă nu poate fi creștin ortodox și președintele României. Pentru că ea, ortodoaxa, trebuie să fie în slujba bărbatului, nu în slujba statului. Să i se supună bărbatului, nu constituției, și să se teamă de el.

Nu putem fi creștini “pe jumătate”, să alegem doar “părțile bune” din biblie. Orice abatere de la litera sfântă, de la ortodoxie, te aruncă în erezie, în păcat. Dacă așa a lăsat cuvânt Cristos Însuși, prin apostolii Săi, nu te apuci tu, ortodoaxa Viorica, să faci niște reglaje fine, că ești tu femeie și ai drepturi. E drum lung din Videle la Cotroceni; când mai speli șosetele bărbatului?

Mai există tipul “credincios, dar nu religios” – provine din americănescul “spiritual but not religious”. Este un nonsens să accepți existența lui Dumnezeu prin abstractizarea religiilor. Fie Dumnezeu a lăsat religiile pe Pământ, fie religiile l-au inventat pe Dumnezeu.

În ambele cazuri, credința în Dumnezeu, dar nu în religii înseamnă nebunie, nu spiritualitate. Crezi în zi și noapte, dar nu crezi în soare.

Tipul “credincios, dar nu religios” a apărut din cauza conflictului credință – gândire. Ai fost învățat de bunici și (poate) părinți că este bine să te închini și să mergi la biserică pentru că Dumnezeu e bun.

Dumnezeul ăsta creștin ortodox, că aici a vrut El să te naști. Și credința te-a uns pe suflet atunci când viața te-a zgâriat, ați crescut frumos împreună. “Orice om îi e frică să rămână singur, să nu creadă în nimic.” cum ar zice prezidențiabila Vio.

Între timp, ai crescut într-o societate diferită de nespălarea secolului al XVII-lea, ai văzut că femeia nu este acaretul pe care trebuie să-l protejezi de intemperii ungându-l din când în când. Și te-ai apucat să modelezi credința strămoșească după bunul plac. Ereticule! Conform credinței pe care ori o ignori, ori nu prea ai înțeles-o de la bunici, nu mai ești creștin, ești sectant.

De dragul echidistanței, recunosc că nici modernismul secolului XXI nu este un miez granitic al logicii. Afirmația “Femeia este egală cu bărbatul” declanșează alarma ridicolului doar dacă începi să o gândești, nu mai trebuie cuvântată.

Da, egalitate pentru drepturi cetățenești. Egalitate la locul de muncă: drepturi egale și plată egală pentru aceeași muncă. Dar nu putem extrapola egalitățile sporadice la un model filozofic care să ne definească existența. Nici să contrazicem legile naturii, să ne revărsăm fudulia progresistă peste tiparul speciei.

Suntem mamifere și există un motiv pentru care haita este condusă de masculul alfa, nu de lupoaica tunsă scurt și încălțată cu saboți olandezi. Un motiv pentru care mulgem vaca și înjugăm boul. Un motiv pentru “Sălbatecul Vodă s-aurncă în ceată, călare pe o sexy iapă!” sau nu era așa balada?