Mă uitam ieri la acest şoricel, în timp ce ațâțam grătarul. Şi mi-au venit câteva gânduri legate de viaţă, moarte, locşorul animăluţelor vii, calde, într-un Univers veşnic tăcut şi rece.

În primul rând, moartea nu există. Este doar un termen prin care definim absenţa vieţii. La fel cum frigul şi întunericul nu există.

Dar acest şoricel nu a fost conştient vreodată de propria existenţă. S-a mişcat, a respirat, a mâncat, a scormonit pământul şi a ros sacii de rafie. Toate, absolut toate, acţiuni declanşate de reflex, nu de gândire.

Şoricelul nu a existat vreodată pentru el sau pentru altcineva, drept urmare nu a fost înzestrat cu viaţă. Moartea este absenţa vieţii. Dacă pentru acest şoricel, propria viaţă nu a existat, putem spune că a murit? Sau în cazul lui, moartea a fost starea normală dintotdeauna?

În cazul oamenilor, problema este mai simplă. Noi conştientizăm propria existenţă, deci pentru fiecare dintre noi, propria viaţă există. Niciodată nu vom conştientiza absenţa propriei vieţi. În concluzie, fiecare individ trăieşte pentru el şi moare pentru ceilalţi (cei care îl cunosc).

Întrebarea finală: Dacă un om moare fără martori, putem afirma că într-adevăr a murit? Am stabilit deja că moartea nu poate fi conştientizată de individul vizat, ci de cunoscuţii săi (încă în viaţă). Atunci când absenţa vieţii nu este conştientizată nici de el şi nici de altcineva…ce ne facem?
Concluzionăm că trebuie acceptată în continuare prezenţa vieţii. La fel cum şoricelul a fost dintotdeauna mort, omul care moare singur va fi veşnic viu.

Este la fel ca în cazul unui portofel. Nu putem spune că s-a pierdut, atât timp cât nimeni nu i-a constatat dispariţia.
În fine, mă uitam ieri la acest şoricel, în timp ce ațâțam grătarul. Cel mai fraged grătar din lume. Secretul?
Bebeluş de iepure: