Nu pot să înțeleg cum s-a născut în capul unora ideea că șpaga aparține perioadei post-revoluționare și aici vorbesc despre cei care au trăit comunismul și au uitat cumva, inexplicabil, cum mergeau lucrurile pe atunci.

Pentru mine două aspecte sunt clare: șpaga era în comunism un fenomen generalizat într-atât încât devenise la fel de natural cum e plata prețului afișat acum și că efectele și circuitul șpăgii sunt mult mai vizibile acum, în democrație.

1. Șpaga ca fenomen generalizat. În comunism unele lucruri veneau de la sine, ăsta fiind rolul sistemului – să ai unde să stai, să ai o slujbă, să ai cazare. Banii interveneau pentru o opțiune care îți convenea mai mult decât altele sau pentru ceva din afara sistemului oficial.

Vroiai detașat undeva anume, plăteai. Vroiai să stai în apartamentul ăla și nu într-unul la întâmplare, plăteai. Voiai o dacie din alea făcute pentru export, plăteai. Vroiai să ai prioritate când magazinul era aprovizionat cu ceva, plăteai. Asta chiar în sistem.

I-am auzit pe unii vorbind despre cum nu se dădeau bani la doctor, nu pot să presupun decât că regimul s-a terminat înainte de a avea nevoie de asistență medicală. Se dădea și atunci și uneori ți se ridica părul în cap de cât de mizerabil putea fi pusă problema, un exemplu real și edificator găsiți aici.

Pe sub sistem, adică pentru orice fel de produs sau nevoie care nu intra în circuitul normal plăteai de stingeai, dar asta nu se poate considera șpagă ci chiar rulaj capitalist reglat doar de cerere și ofertă (pentru noi toți, cuvântul shop devenise definiția magazinului invizibil din care puteai cumpăra produse de afară).

Trocul șpagă era și el întâlnit peste tot și se practica mai ales de către oamenii implicați în procese de producție. De acolo muncitorul român s-a învățat să fure ca și cum e vorba de un drept al lui, căpătat la angajare, atitudine cu care se confruntă acum mai toți investitorii din mediul privat.

Asta pentru că sistemul trocului era mult mai rapid decât cel oficial și pentru că magazinele nu aveau nici pe departe la ofertă tot ce se producea, așa că de la șurub până la carne de vițel, de la bobine până la bujii de mașină și paltoane de damă, totul devenea șpagă în natură sau troc.

Șpaga există peste tot în lume dar comunismul a adus-o la noi la nivel de lucru evident, normal, presupus drept obligatoriu – românul a ajuns să fie ofensat, jignit și neliniștit dacă nu i se ia ce tocmai a oferit drept stimulent sau mulțumire.

2. Rezultatele șpăgii sunt mult mai evidente acum.

În comunism, în afară de o mână de oameni destul de sus în ierarhia politică ca să-și permită un stil de viață opulent în public, restul nu aveau cum să-și afișeze posibilitățile. Nici măcar pentru primii expunerea nu era evidentă decât pentru cei cu care intra în contact direct, presa fiind controlată perfect nu se punea problema vreunei demascări sau informări publice. Așa că, indiferent de câți bani aveai la saltea și câtă șpagă încasai pe vremea aceea, șansele să fii perceput ca un mogul era practic nule.

Acum însă rezultatele șpăgii sunt dureros de vizibile. Vile peste vile, mașini care ar ține familii întregi pentru o viață, domenii, afaceri de te ia cu amețeală, toate sunt nu numai publice dar parcă ne sunt înghesuite cu forța în fața ochilor pe toate canalele posibile.

Mizeria șpăgii și corupției nu mai curge prin canalele subterane ci direct pe străzile din fața noastră și asta e și concluzia mea – Comunismul a ridicat șpaga la nivel de normalitate, de simplu mod de a-ți face viața mai bună, iar democrația românească de după a oferit libertatea de a expune cu mândrie roadele fenomenului și a dat naștere unui nou gen de profesionist – șpăgarul.

Omul despre care vorbesc nu țintește o meserie sau o funcție pentru că acolo e calificat, sau pentru nivelul de salarizare, sau pentru că aia îi place să facă ci calculând potențialul șpăgii pe care o să o ia. Din păcate, majoritatea șpăgarilor de care vorbesc se orientează spre funcții extrem de importante din sistemul administrației de stat și al structurilor politice de guvernare…