Autor: Heautontimoroumenos
Peste-o stea cuprinsă-n cerc, pe-un altar, legat în frânghii,
Sta un vis răpit demult, sub o noapte de nimic.
Cu veninul vorbei dulci te-aştepta senin să-njunghii
Stârvul său sfărâmicios. Stele cad, stele-l ridic’…
Într-o cupă adunat, strop cu stropi şi cu şiroaie,
Un lichid de-un roşu-nchis clipoceşte surd, mărunt –
Taci şi tu, tace şi el şi-n tăceri se întretaie
Un pumnal venit de sus, cu o mână de pământ…
Un moment a fost de-ajuns – zorii joacă pe morminte
Şi o nouă zi goni steaua-n cerc, cercul în noapte;
Totu-i iar precum a fost, toate sunt din nou prea sfinte
Numai tu te schimbi din nou… dormi acum, scumpă Hecate…
***
Sânge, cranii, incantaţii, ritualuri vechi, păgâne,
Adunate-n cupa nopţii, mirosind a dans morbid,
Valpurgia o serbează. Rugăciunea-şi să o-ngâne
Preotul începe grabnic – peste piept, pumni-i se-nchid.
Într-o lipsă de lumină, luna sta pervers la pândă
Cârcotind din colţu-i palid bogăţia de culori –
Invocaţia începe, talpa simţi-ţi tremurândă
Şi de dulcea frenezie, fără glas te înfiori…
Focul jertfă luminează, o fecioară strâns legată –
Şi din mii şi mii de colţuri nu auzi decât “LaVey”.
Timpul parcă stă pe locu-i, veşnicul e niciodată
Şi nimic nu mai e totul. Foc etern? Nu… doar scântei.
Sânge, cranii, incantaţii, blasfemii şi erezie
Se descoperă în sânul fetei moarte-n Valpurgie…
