Să începem prin a spune că pe mine numele regizorului, atenția și părerile criticilor, sau efervescența generală în jurul unui film nu mă face decât să vreau să-l văd mai repede sau mai târziu însă nu mă influențează nici cât negru sub unghie când vine vorba de cum simt și văd producția.

Să mai notăm și prin a spune că în orice artă apreciez performanța, geniul, abilitatea artistului separat de subiect. Asta e o particularitate a a mea și e motivul pentru care nu o să consider neapărat un fotograf de război, cu un portofoliu impresionat de fotografii care te rup în două când te uiți la ele, drept un mare artist al genului.

Asta pentru că având drept subiect un copil care aproape moare de foame și un vultur îi dă târcoale sau un om arzând de viu în mijlocul străzii, tehnica și ochiul tău de fotograf nu contează absolut deloc, oricum fotografia va fi extrem de puternică și va stârni reacții. La fel merge și când e vorba de bătrâni cu ochii în lacrimii, brăzdați de viață și îndoiți de timp și alte subiecte de genul ăsta.

Dacă tot ce faci se bazează pe modele care stârnesc oricum emoție puternică nu o să te pun pe cine știe ce podium și chiar dacă fotografiile tale sunt extrem de puternice nu o să te consider neapărat un fotograf de mare clasă (da, indiferent de premii), la fel cum nu o să consider un războinic care trage cu mitraliera într-un grup de la cinci metri și-i rade pe toți un țintaș extraordinar.

Am făcut paranteza asta pentru a spune că pe mine numele Lars von Trier nu mă face să tremur  de emoție și nici să-mi scot eșarfa de snob la iveală și că am privit filmul fără să mă întorc spre pedigree-ul din spatele lui.

OK:

– dialoguri foarte bune. Nu foarte bune în sensul de extrem de inteligente sau surprinzătoare, deși sunt câteva replici care se califică și așa, ci în sensul că e extrem de greu să scrii dialoguri pretențioase fără ca ieșite din gura personajelor să pară artificiale, forțate, total străine de situația și omul care le spune.

Ei, aici impresia lăsată de dialogurile astea este de natural și credibil. Bun.

– joc fără cusur. Actorii sunt aleși unul și unul și, cel puțin pentru mine, toți sunt perfect e rol. Din nou impresia de credibil e perfect construită.

– filmare de doi lei cuiul cu cadre strânse și fără nicio importanță dată încadrării subiectelor sau punerii în valoare a decorului (și el parcă inexistent). Dacă la producțiile românești, cu toată obsesia regizorilor noștri de a explica stilul ăsta de filmare ca modul lor de expresie artistică, e clar vorba de lipsa unui buget care să le permită cadre impresionante, aici chiar a fost o alegere intenționată. Regizorul parcă a vrut să se scoată pe el însuși din joc și să lase spectatorul să interacționeze direct, normal, cotidian cu acțiunea și personajele.

Cu ce am rămas? Cu impresia unui gangster de carton care flutură doua pușcoace fără gloanțe încercând să te facă să tremuri de frică. Am văzut filmul, ambele părți. în vreo 3 zile – da, e atât de plictisitor, încât nici lucrând în paralel nu am putu suporta să mă uit la tot odată.

Poate acum 15 ani ar fi fost extrem de șocant, azi însă vedem organe genitale pe toate drumurile, sex la fel, iar sadism la nivelul de bătaie cu biciul pe lângă miile de scene extrem de dure din alte filme, mult mai puțin controversate, nu aduce nici un element de băgat în scaun.

Am subliniat un pic că elementul de șoc nu e nici pe departe puternic tocmai pentru a ajunge la concluzia că fără el filmul e degeaba. Exact ăsta e cuvântul,  un film la care te uiți degeaba, nu zice nimic, nu rămâi cu nimic (și nu mă refer la educație ci la o stare, o imagine, o replică ) în afară de senzația de ce naiba m-am uitat la el.

Unul din filme la care la final mă întreb de ce a fost făcut…