…Te speli pe faţă şi duci și din gunoi,
apocalipsa unor biete bacterii care au greşit
doar când ne-au impus să ne cunoaştem cu adevărat pe noi.
Noi, drept răspuns, ne-am şters de noroi, ne-am tuns,
am exfoliat toate reîncarnările şi ne-am pierdut în cel mai virtual mediu,
cel pentru care Moartea e început şi nu remediu
şi pentru care Viaţa e sfârşit şi nu imperiu.
Când ne-am cunoscut iniţial iniţialele,
eram două Zeitgeist-Poltergeist
căutând să intrăm în acelaşi trup,
acum aştept să te speli pe picioare ca să te sărut,
din ce în ce mai mut,
te aştept să îţi dai jos machiajul,
din ce in ce mai surd,
ca să pot să scuip o măsea de minte
către zâna care erai cândva, înainte să te schimbi în cuvinte,
pierdută pe retina unor ochi care au refuzat să mai interpreteze dincolo de tine,
dar Dionis mă bate uşor pe cap şi-mi spune
în fine.
În sine, adâncurile lui Pluto plutesc amestecate cu alcoolcalmine,
cât despre tine, dieta pe bază de pâine
începută acum două mii de ani de chin
a început să dea roade, miliarde, miliarde,
amin
şi
amin,
Dionis dând târcoale pe la gard cu un cuţit şi tăind gâtul fericit
al unui nefericit, nu există accidente, doar planurile criminale ale unui zeu nedorit
născut din lavă, adoptat de frig, cosmicul terestru ca reflexie a unei căni de vin
umplută de hazard inodor, incolor, insipid,
transpirând păcate neiertate, spovedite în poveşti neîntâmplate,
imprimate pe-un cerc de film, într-un timp infim şi infirm
cu un lacăt pe care scrie în orice limbă, orice,
şi cu o cheie născută în visul ideii însăşi de onirism,
şi uitată în zorii minciunii,
aşa cum am jurat,
aşa cum am zis,
aşa cum am promis,
în fine.
Dionis posedând tot, Dionis posedând tot,
de la lingouri de aur la ceara de pe tort,
suflând în lumânări apare din fum un mesaj, peste tot,
Dionis posedând tot,
încetul cu încetul, tăind în carne, ruginind fierul, scuipând eternul
pe trotuarul construit din şine invizibile, cimentate,
pe care glisăm trenuri care seamănă cu noi, dar sunt ilizibile în societate,
prinşi în cicluri cu refren, explozii, copane fripte şi geruri,
potopuri, proţapuri şi pietre şi îngeri organizaţi în cleruri,
veghind peste naos, pronaos, bass şi haos
Dionis posedă toate astea
şi le împarte tuturor, iluziile jucăriilor pe care nu le-a avut vreodată,
uitate după ora 03:00, în noapte, în şoaptă, în soboruri de vrăjitoare,
Dionis e un gard, nu e o poartă, noi ne aflăm pe partea greşită
a unui Eden închis în portofelul gol
al unui zeu trist, muribund, care iubeşte o bolnavă care iubește un pistol
din care se nasc toate stelele care se vor pierde vreodată
într-o altă parte,
într-o altă iarnă,
cu un alt fel de zăpadă;
în fine.
Și fosforul bate calciul aşa cum piatra bate orice foarfecă
ce taie cancerul, iar noi iubim
nu suflete, ci miocarduri, corupte de utere să iasă cu utere
şi să devină utere căutând mugete, urlând chinuite în noapte,
dar urlând în şoapte, blocate de rachetele nucleare lansate spre
cerul înstelat, luminat de acelaşi Lucifer care cade zilnic,
împins de Dionis, într-un azil politic, infernal,
Dionis deţine tot, dar
noi nu ştie,
noi nu vede,
încurcând în pulovere făcute din andrele
cauzele cu efectul,
ştergând trecutul cu bombe prin centru,
instinctul ne spune să nu credem
dar ne scăldăm în fân şi cu acul găsit prin noroc
ne coasem ochii în minciuni şi iluziile ne curg potop
în eter,
în nimic,
în zadar,
în fine,
cuvinte, cuvinte,
Nictalop, somn uşor,
calciu şi fosfor:
tot Dionis le deţine,
în sine…