Nictalop – partea a II-a

airtraf

…Te speli pe faţă şi duci și din gunoi,

apocalipsa unor biete bacterii care au greşit

doar când ne-au impus să ne cunoaştem cu adevărat pe noi.

Noi, drept răspuns, ne-am şters de noroi, ne-am tuns,

am exfoliat toate reîncarnările şi ne-am pierdut în cel mai virtual mediu,

cel pentru care Moartea e început şi nu remediu

şi pentru care Viaţa e sfârşit şi nu imperiu.

Când ne-am cunoscut iniţial iniţialele,

eram două Zeitgeist-Poltergeist

căutând să intrăm în acelaşi trup,

acum aştept să te speli pe picioare ca să te sărut,

din ce în ce mai mut,

te aştept să îţi dai jos machiajul,

din ce in ce mai surd,

ca să pot să scuip o măsea de minte

către zâna care erai cândva, înainte să te schimbi în cuvinte,

pierdută pe retina unor ochi care au refuzat să mai interpreteze dincolo de tine,

dar Dionis mă bate uşor pe cap şi-mi spune
Continue reading

Nictalop – partea I

NICTALÓP, -Ă adj., s.m. și f. (Om, animal) care vede mai bine noaptea decât ziua.

[< fr. nyctalope, cf. gr. nyktalops < nyx – noapte, ops – vedere]

1

Nictalop ascuns prin desişurile tăioase ale unui

suflet smuls din cuţitele albuminoase ale unui zeu cărunt

picurând din coapse câte-un timp nebun cu limbile scoase

la tot ce-i în jur;

 

Viaţa cu perucă de materie neagră tunsă scurt de moarte cu coase,

sărutând cu fosfor luciferic glanda pineală învelită-n oase,

ca un porţelan fragil sau farfurie cu dezastre,

plutind cosmic către un zeu care a dat comanda acum un Univers

ca noi să suferim de blestemul unui imposibil inexistent de existent,

imposibil de înţeles în Secolul Vitezei şi al muzicii dance,

căutând prezentul pentru a înţelege trecutul în viitor

şi întrebându-ne a ce miroase atunci când pământul se surpă în gol

şi potopul poartă înspre mări de petrol cadavre umflate, vâscoase,

înecând prin patru călăreţi miliarde de oase, matematica

iubirii sângerând pe tăişul aceleiaşi coase născute

din tablete de legi pe care se aruncă zaruri și coaste,
Continue reading

Săptăluni

32112

Dumnezeu vine luni, pardon, vine lumi şi stă până marţi, pardon, stă până morţi, stă cu toţii, stăpân peste miercuri, pardon, stăpân peste mere şi cur, pleacă la primul cuvânt urat şi joia este neagră, pardon, joia este zgardă pe gâtul lung ca de girafă al unei săptămâni în care vine o vineri ce anunţă un nesfârşit de weekend fără început, sedus pe apa sâmbetei plină de mâl, aşteptând o duminică adiacentă unei luni, ca în latină, dominica, basilica sau bazilisca, una o piatră în care te rogi pentru minuni, cealaltă o piatră care devii, aşteptând, căutând săptămâni în pomul cu lămâi şi minciuni din care viaţa cade acră, se uită spre cer, se adânceşte în smoală, ea nu are aripi, îşi construieşte o barcă, ea n-are vâsle, n-are pânze, dar narare apă şi se roagă la ea să se înmulţească şi-şi aduce aminte că e Lucifer şi că Lucifer e o poezie flască şi atunci viaţa se sperie şi încearcă să se nască, Ana are mere, bună prietenă cu Eva, şarpele înghiţind poeme şi năpârlind şobolani din solzi şi haine de piele, Dumnezeu întrebându-se unde am greşit, noi între bându-ne minţile despre ficaţi când o să murim.
Continue reading