NICTALÓP, -Ă adj., s.m. și f. (Om, animal) care vede mai bine noaptea decât ziua.
[< fr. nyctalope, cf. gr. nyktalops < nyx – noapte, ops – vedere]
Nictalop ascuns prin desişurile tăioase ale unui
suflet smuls din cuţitele albuminoase ale unui zeu cărunt
picurând din coapse câte-un timp nebun cu limbile scoase
la tot ce-i în jur;
Viaţa cu perucă de materie neagră tunsă scurt de moarte cu coase,
sărutând cu fosfor luciferic glanda pineală învelită-n oase,
ca un porţelan fragil sau farfurie cu dezastre,
plutind cosmic către un zeu care a dat comanda acum un Univers
ca noi să suferim de blestemul unui imposibil inexistent de existent,
imposibil de înţeles în Secolul Vitezei şi al muzicii dance,
căutând prezentul pentru a înţelege trecutul în viitor
şi întrebându-ne a ce miroase atunci când pământul se surpă în gol
şi potopul poartă înspre mări de petrol cadavre umflate, vâscoase,
înecând prin patru călăreţi miliarde de oase, matematica
iubirii sângerând pe tăişul aceleiaşi coase născute
din tablete de legi pe care se aruncă zaruri și coaste,
în fine
Purtând mantia ta de cristale lichide peste sâni pixelați
ascunzi în pântece de siliciu megahertzi ce bat în inimi de fraţi
germeni, ca ultimii biti ai sufletului piratat 0 cu 1, 1 cu 0,
ca aerul dimineţii într-o pădure fără soare,
iar Dionis vomită delicii şi văluri pe covoare
şi tu îţi prinzi părul cu nerăbdare
uitându-te la o camera mică
în timp ce stai într-o cameră mare,
şi porţi la gât o salbă de siliciu
numai bună să fie bună şi apoi rea şi apoi o confuzie totală
şi apoi nimicul din vintre, răsucit, lipsit de chakre, uitat ca prima zi de şcoală,
dar livrând chinte de cifre în matematica vidată celestială,
decojindu-se ca o ceapă în lacrimi nesfinte,
flux şi reflux,
se simte,
nu se simte,
toată mâncarea pe care o gustăm alunecând ca un Styx prin sfincter,
suntem faraonii propriului nostru abis fără piramide, cuvinte, cuvinte,
mumificaţi în cărnuri putrezite şi legaţi la gură de virgule,
Saturn râzând cu inele şi soarele strălucind peste morminte,
divorţul cosmic fiind tot ce ne opreşte să
în fine
Rostul nu mai are rost de când şi-a luat haina de sens,
schimbătoare ca moda unei lumi în care podiumul e un vers invers
pe care aruncăm roaie şi roaie de gunoi şi gunoaie,
violatori ai unui liber arbitru întemniţat în noi,
prins într-o carne cu inima înnodată în grafen şi circuite închise,
pedepsit să sufere o eternitate de destin
şi tot el să-şi ceară scuze!,
şi Dionis se aşază la festin ca un păianjen cu mulţi ochi
şi niciodată destule picioare, Graalul învelit în pânzele sale, cu literă mare,
şi sabia lui Arthur adusă de un corb, smulsă secol de secol din alte pietre filosofale,
ca martor ocular al unui fenomen rar observat doar de orbi,
irosind culori, Dionis plângând ca un crocodil cu fiori când
nu e văzut sau băut sau manifestat printre noi,
noi încercând să dansăm pe viori, dar auzind numai ciori,
(măcar peştii sunt în siguranţă, sub apă,
cu branhii din lavă şi fosfor în ochi,
în fine…)
“…şi Dionis se aşază la festin ca un păianjen cu mulţi ochi
şi niciodată destule picioare, Graalul învelit în pânzele sale, cu literă mare, şi sabia lui Arthur adusă de un corb, smulsă secol de secol din alte pietre filosofale, ca martor ocular al unui fenomen rar observat doar de orbi, irosind culori, Dionis plângând ca un crocodil cu fiori când nu e văzut sau băut sau manifestat printre noi, noi încercând să dansăm pe viori, dar auzind numai ciori,…”
superb pasaj….
… in rest am avut pe alocuri senzatia ca incerci sa impresionezi vestita noastra stafie, din spam. :))
Nu am avut intentii de genul, dar ce sa zic, poezia buna trece primejdia rea :)) Urmeaza si partea a 2-a, in 1-2 zile.