Scriu rândurile astea în timp ce în Dorna domnul Covidu a prins aripi și mucește-n dreapta și stânga, inclusiv printre prieteni și cunoscuți. Realist vorbind, nu cred că vom avea norocul ca familie să nu-l prindem, sper însă să fie o formă fără complicații majore.
Cu toată introducerea asta mohorâtă, mesajul mi-e optimist. Faptul că aparent suntem la câteva luni de revenirea la normal, datorită imunității naturale, vaccinării sau combinației dintre cele două, mă face să-mi întorc privirea spre cât de mult avem de învățat de la 2020, atât personal cât și la nivel de autoritate.
Nu vorbesc despre cum să stochezi drojdia-n dulap pe timp de pandemie, ci despre lucruri care ne-ar ajuta societatea să crească și-n vreme de huzur. Pentru mine, lecțiile au venit cam așa:
Nu sunt reprezentativ.
Ne lipsește, uneori cu desăvârșire, abilitatea de a ne încadra corect în peisaj. Eu lucrez de-acasă de cinci ani și pentru mine nu s-a schimbat nimic, absolut nimic. Ținând cont de asta, e normal să aștept și să susțin măsuri ultra-restrictive? Câte meserii se pot face de acasă? Dintre cele care se pot, câți au condiții optime pentru asta?
5%, 10% din tot poporul?
Mă gândesc la asta înainte să condamn pozițiile anti-oprit circuitul economic și înțeleg că nu sunt reprezentativ, ba dimpotrivă, parte dintr-o minoritate. Bine, asta nu are legătură cu cretinismul nerespectării unor măsuri deja luate, făcându-le complet inutile pe ideea – hai să ne chinuim, da’ măcar să fie și degeaba.
Să nu te pui deloc în pielea celuilalt este o caracteristică generală a societății actuale, dar la români e la un nivel foarte ridicat și se vede peste tot în cotidian, aducând o permanentă stare de frustrare și de nervi pentru toți. Suntem încurajați să ne doară-n posterior de celălalt, consecințele fiind rare spre deloc.
Că-i vorba de parcatul ”doar cinci minute, ce dacă blochez patru mașini ca să nu fac eu cinci pași în plus”, de trecut cu streașina la vecin, de cerut drepturi fără niciun merit doar pentru că ai pe cineva și se poate, de împins copilul în fața altuia nu pe merit ci doar că pe ăla n-are cine să-l împingă, de ignorat probleme pe care ești plătit să le rezolvi doar pentru că n-are ce să-ți facă omul ăla, de la nepurtat mască în magazin că tu ești dac liber dar nu te gândești cum îl faci să se simtă pe ăla spre care ai tușit și are bunica acasă… toate astea sunt manifestările unui dezinteres total față de celălalt.
PS. Am fost singurii părinți din clasă care au votat pentru școala online. Știam că Ioana are toate condițiile ca să nu piardă absolut nimic – computer și internet brici, învățătoare brici, atenție și interes brici, părinte acasă în caz că-i nevoie de intervenție la scule. Am avut dreptate, nu pierde nimic.
Ni s-a propus varianta transmisiei cu o cameră web a lecției, cu alte cuvinte instalarea unei camere și a unei platforme doar pentru copilul nostru, cu mențiunea că va fi greu să-i fie dată foarte multă atenție. Avem vreo contribuție specială la școală? Plătim pentru un pachet școlar de tratament preferențial? Am semnat vreun contract cu sistemul de învățământ public prin care să ni se garanteze școlarizarea copilului fix cum ne duce pe noi capul? Nu.
Dacă mai erau câțiva părinți în situația noastră, interesul devenea public, așa era cum nu se poate mai particular, iar noi nu aveam vreun drept special. Ioana a mers la școală, fără vreo supărare din partea noastră, spre bucuria ei.
Am dreptul să fac asta? Am dreptul să cer asta? Am dreptul să aștept asta? Încalc dreptul, proprietatea, normalitatea cuiva?
Cât de tare s-ar schimba fața românului pe stradă, dacă întrebările astea ar deveni parte din comportamentul nostru zilnic.
Vlad B PopaScriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati |
|---|
Cele 4 intrebari din final cer o schimbare majora in mentalitate si educatie, si sincer sa fiu, la momentul asta nu stiu cat suntem de pregatiti pentru asta, ca popor. Poate ca ma insel, dar eu nu cred ca raportul educati/needucati, bun-simt/lipsa de bun-simt s-a deteriorat dramatic in ultimii ani, doar partea negativa a devenit mai vizibila din cauza unei anumite disolutii a autoritatii, a exemplului dat de cei pe care i-am pus in fruntea noastra si le spunem “elite”, a lipsei de reactie a ceea ce se numea pe vremuri “opinie publica”, a fricii de agresiune violenta, a incurajarii si promovarii unor astfel de comportamente, etc. Sa ma explic: ne place sau nu ne place, multi dintre noi suntem urmasii unor oameni simpli, cu educatie minimala, care nu aveau timp de noi cand eram copii pentru ca erau non-stop la munca si nici nu prea stiau sa ofere o educatie. Ei stiau doar ca prin munca lor ne ofera conditiile in care sa ne educam, si lasau asta in seama bunicilor, scolii, strazii, etc. Peste asta s-a suprapus, si se suprapune in continuare, un sistem educational care crestea, si face asta in continuare, copiii in sistem puternic competitional, egoist, cautand doar elitele cu care sa se mandreasca, si usor neglijandu-i pe copiii de mijloc (care sunt majoritatea ) si complet neglijand nevoile celor mai defavorizati de soarta (defavorizati din toate punctele de vedere). Deci parerea mea este ca nivelul de educatie/bun-simt a fost cam acesta si inainte, dar pe vremea dinainte a existat frica de autoritati, care s-a perpetuat din inertie si in vremurile noastre, atenuandu-se incet-incet pana la disparitie. Astfel eu cred ca “evolutia” inspre situatiile descrise de dumneavoastra in postare a fost “naturala”, logica. E clar ca suntem in pericol sa alunecam pe o panta de deteriorare dramatica in viitorul foarte apropiat, daca nu cumva suntem acolo deja. Astfel ca e nevoie de multa implicare si multe schimbari/reforme ca aceasta directie de evolutie sa fie intoarsa. Din pacate aceasta “evolutie” se vede si in societatile pe care mai demult le admiram si spre care tanjeam imediat dupa caderea comunismului. Doar ca acolo eu cred ca intr-adevar nivelul de educatie si bun-simt se deterioreaza deja dramatic, dar cauzele sunt altele. Dar cum nu sta nimeni sa faca analize comparative, atunci merge si argumentul “daca au inceput si nemtii/francezii/suedezii sa se comporte asa, noi de ce nu?”. E si mai usor asa… Carentele noastre de educatie, lipsa unor deprinderi de analiza/sinteza a unor situatii pe care trebuia sa le primim in scoala ne aduce aici, incapacitatea scolii de a suplini lipsa de educatie civica neoferita acasa de niste parinti prea ocupati sau care nu stiu sa o ofere, ne-a adus incet-incet aici.
Deacord cu tot ce ai spui, Soso.
Discuția despre vest e destul de complexă, fenomenul fiind influențat atât de migrația consistentă din zone cu educație diferită, cât și de optica pe care generația matură și ”trecută” o are asupra normalității.
De exemplu, nouă nu ni se pare normal ca un absolvent proaspăt de facultate care nu știe mare lucru practic să aibă vreo pretenție la angajare – că așa a fost pentru noi, eventual cinci ani în care te-ajută ai tăi să-ți plătești chiria până ieși de sub eticheta de învățăcel. Ori nu știu zău dacă n-are mai multă logică ca salariul inițial să acopere totuși masă/casă, fără pretenții de centru și caviar evident.
Sunt multe lucruri pe care noi le vedem drept o degradare a principiilor sănătoase, dar e doar o înțepenire în propria experiență.
De asta nu m-aș grăbi să pun semnul egalității între noi și ei, mai ales dacă ei au tot mai mulți noi printre rânduri.
Cât despre ce se întâmplă în societatea noastră, și eu văd evoluția asta drept naturală în condițiile în care sistemul de arbitraj este ori impotent ori, mai rău, împinge lucrurile în direcția opusă rolului său.