Lecții cu Covidu(2) – eu pe cine cred?

Atât de tare m-a fascinat lupta ideilor și mecanismul din spatele lor în timpul pandemiei, încât cu greu mă abțin să nu dau drumul la o carte despre asta. Am văzut pe viu toate conceptele despre care tot citisem ani de zile, rodul muncii de o viață a sociologilor, psihologilor și altor teoreticieni din ăștia plictisitori cu spume.

Dintre toate, cea mai înfricoșătoare e pentru mine încăpățânarea de a da credibilitate surselor care-ți confirmă părerea despre un subiect. O să ziceți – acuma te-ai trezit și tu, nu știi că exact în asta stă forța Facebookului și efectul lui distructiv? Știu, dar una e că un algoritm îți servește doar ce vrei tu să auzi, și alta e când alegi personal să crezi o sursă pe care în orice altă situație n-ai da doi bani.

Așa ajung să-și transforme oamenii raționamentul în credință, căutând confirmare indiferent de sursă. Nu e spațiu suficient într-un articol pentru o descriere precisă, dar pe scurt – o idee fără nicio bază verificabilă devine fapt cert în mintea cuiva după câteva confirmări, chiar dacă și confirmările vin din exact aceeași poziție de expertiză zero.

Manifestare mai clară decât în perioada asta, că pentru noi nu contează sursa ci doar Continue reading

Lecții cu covidul (1)

Scriu rândurile astea în timp ce în Dorna domnul Covidu a prins aripi și mucește-n dreapta și stânga, inclusiv printre prieteni și cunoscuți. Realist vorbind, nu cred că vom avea norocul ca familie să nu-l prindem, sper însă să fie o formă fără complicații majore.

Cu toată introducerea asta mohorâtă, mesajul mi-e optimist. Faptul că aparent suntem la câteva luni de revenirea la normal, datorită imunității naturale, vaccinării sau combinației dintre cele două, mă face să-mi întorc privirea spre cât de mult avem de învățat de la 2020, atât personal cât și la nivel de autoritate.

Nu vorbesc despre cum să Continue reading

De ce s-au relaxat românii

România este pe podiumul european, alături de Spania și Ucraina, în clasamentul noilor cazuri de Covid. Am pornit de jos, pe când de-abia strângeam câteva sute de infectați zilnic, iar Germania și Franța numărau ardent miile. Uite că se poate: le-am demonstrat, din nou, esența tare a puilor de daci.
Cum am reușit?

În primul rând, este meritul politicienilor și al autorităților. Într-un clasament al incapacității de a face corect orice, am ocupa singuri podiumul, ca în epoca de aur a gimnasticii românești.
Continue reading

Covid: ce s-a schimbat în ultimele trei luni

Am scris AICI pe 15 martie:

“Problema nu poate fi ignorată într-atât de cinic și să ne vedem invariabil de treburi “Asta este, se curăță bătrânii și sensibilii!” Nici cu măsurile impuse acum nu putem trăi, pentru că faliment, revolte, foamete, 2021 – primul an al noului Ev Mediu (…)

Probabil se va alege răul cel mai mic, imediat ce îl identificăm pe Ăla Micu. Până atunci, frica este o senzație ușor de înțeles printre cei capabili să conștientizeze.”

+++

Punctual, astăzi, 21 iunie, ce diferențe observăm față de 15 martie?

Sunt mai puține cazuri zilnice? Diferențe prea mici, depinde cine și cât numără.
Sunt mai puține decese zilnice? Nu. Aici este mai ușor de numărat.
Sunt mai pregătite spitalele să oprească “valul”? În urmă cu trei luni nu declarau directorii spitalelor: Ne pare rău, toate paturile sunt ocupate.
Continue reading

Uimiții inteligenți ai patriei

De când a început criza medicală, urmăresc cu atenție sfaturile și cercetările savante întreprinse de inteligenții patriei: “Elefantul, vrăbiuţa plus bursucul şi maimuţa
muncesc cu aprindere la o întreprindere.”
Iar cine are chef de identificări zoologice poate căuta elefantul din cameră, ascuns printre maimuțe.

Și, urmărind arealul de vreo două luni, am observat că inteligentele somități (chit că-s politicieni sau medici) sunt într-o continuă uimire. Îmi lasă senzația că acum învață mersul în patru buși, descoperind lumea. Mai bagă ceva în gură și privesc spre cer cu ochii dilatați într-o emoție profundă: Uaaaaa!
Nu, lasă-l jos, e caca!
Continue reading

Covidu n-are treabă cu mine

Știți vacile alea sălbatice, Gnu parcă le zice, care trec în fiecare an râul plin cu crocodili rupți de foame? Imposibil să nu le știți.

Ei, psihologii specializați în ierbivore, spun că fac chestia asta pentru că uită de la mână până la gură. Dacă n-ar uita, le-ar fi imposibil să funcționeze ca turmă și specia ar avea de suferit.

Deși suntem absolut siguri că noi nu ne-am buluci vreodată să trecem un râu plin de crocodili pofticioși, de fapt facem asta în fiecare zi, cam cu aceleași șanse de-a ne mușca ceva de cur valabile pentru copitatele sus amintite.
Continue reading