Lala e locul unde plânge cerul cu lacrimi niciodată uscate, la care încerc să ajung an de an când înflorește bujorul de munte, să culeg amintiri și poze. În ultima vreme, rucsacul meu de fotografie a adunat praf și pânze de păianjen, scrisul la mondial prea-așteptata mea carte, Regele pribeag și bătrânele umbre, stingându-mi cam orice urmă de energie hoinară din piept.
De înțeles că nu mi-a picat bine când nori grei, furtuni și neguri mânioase s-au adunat peste Bucovina chiar în zilele primei mele ieșiri de anul ăsta pe munți. Ei, nu poate fi mai rău decât gheața venită mișelește în noapte anul trecut, ba poate avem noroc de-un apus sau răsărit pe spart de nori(dramatism fotografic pe pâine cum ar veni).
Cu gândurile astea am urcat în Troncănica Bombonica(așa a fost botezată mașina off-road de împrumut, din motive de sonor vulcanic și dezintegrare aparentă) și-am plecat spre culmi. Ultima prognoză era promițătoare, de seara până a doua zi dimineață urma să avem cer doar parțial acoperit, visam deja stele și șansa de a vedea auriul roșiatic al razelor la capetele zilei.
Speranța ni s-a păstrat intactă până la jumătatea urcușului iar apoi a murit într-un atac brusc de vânt răcoros, burniță și ceață. Nene, când zic ceață păi… era groasă ca fumul de Continue reading
