Arta-i pentru toată lumea

Pare că una dintre victimele ritmului financiar de azi este chiar arta, domeniu care, dacă-i asculți pe practicanții săi, ar trebui să se ridice deasupra monetarului și să țintească altfel de valoare.

Când însă lumea de azi apasă pe pedeala de accelerație în orice și totul trebuie să fie acum și aici, arta înseamnă din ce în ce mai puține piese reușite și din ce în ce mai mult marketing și convenție între curatorii momentului.

Nu mai ai cum să aștepți apariția unui pictor genial, nici să stai după el luni de zile, poate chiar ani, până își pune pe pânză tot potențialul său – astea-s vremuri trecute. Și-atunci faci vâlvă în jurul unei descoperiri, creezi un brand, lipești două nume, sau orice alt artificiu de marketing îți vine în cap (documentar din tranșee despre cum arată succesul în artă azi) și umfli niște lucrări banale la rang de capodopere, deși pentru orice ochi din afară sistemului sunt la fel cu toate celelalte.

Cu cât mărești mai tare ritmul industriei cu atât piesele-s mai goale de sens și de valoare. Arta ar trebui să miște nu numai ochiul antrenat să caute o mie de sensuri într-o pată de culoare, sensuri ce-i scapă până și autorului, arta ar trebui să miște orice spectator.

În mijlocul unei ședințe de food photography, îi povesteam lui Dani că mi-ar plăcea să lucrez la o carte de bucate care să aibă imagini peste fotografia culinară normală, să ajungă mai sus, chiar să cocheteze cu arta.

Și-i dădeam exemplu fotografia cu pere (Victoria Ivanova). Trece Ioana, 4 ani, pe lângă noi, se oprește și întreabă: ”Tati, de ce e supărată para, au pedepsit-o ele?”.

Acum nu zic că arta ar trebui înțeleasă de orice copil de patru ani dar mai lăsați-mă cu abstracționismul contemporan creat doar ca să mascheze lipsa de tehnică a artistului și să facă mai rapidă producția artistică – arunci trei găleți de vopsea pe pânză și gata capodopera. Cum, nu arată a nimic? Vorbești prostii, dom’le, acolo e geneza universului, dualitatea creației și nașterea sentimentelor.

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

16 Comments

  1. Arta nu a servit niciodata strict artei, in ciuda scopurilor declarate. Chiar si asa zisii “artisti nebuni” erau interesati de “meschinul” artificiu al vanzarii. Deci, daca nimeni nu vrea sa admire/cumpere/aiba, poate ca nu e chiar arta… (nu ca n-ar exista si exceptii).

    Reply
    • Cred că arta a servit dintotdeauna drept proptea pentru statutul social – de unde și fericitele patronaje private, iar cum în zilele noastre banii au ajuns să fie indicatorul principal, piesele sunt folosite acum ca valută forte, stabilă în timp.

  2. In opinea mea, arta isi pierde semnificatia si sensul, daca nu se mai raporteaza la un cadru de referinta specific. Cu cat mai complex si detaliat este descris actul artistic, cu atat mai mult trebuie educat privitorul. Pentru ca nu poti intelege o materie, fara sa fii scolarizat si educat in domeniul respectiv. Acesta este scopul educatiei scolare.

    La polul celalalt, daca este foarte sumar si superficial definita, arta poate imbraca cu usurinta o‎rice forma de exprimare, singura conditie fiind sa provoace un sentiment (de orice natura), sa transmita un mesaj sau doar sa fie sustinuta de o poveste interesanta.
    Astfel si scobitul meu in nas poate fi declarat act ‎artistic, daca apare macar un privitor incantat de modul meu de a face sapaturi nazale. Iar daca stiu sa vand povestea scobitului in nas, chiar pot sa dezvolt o comunitate in jurul artei mele si sa am succes la public, in sensul ca pot converti arta mea in bani.

    Acolo unde nu exista talent artistic si nici ochi antrenat sa interpreteze (conform unui sistem de referinta), “actul artistic” modern c‎ompenseaza deobicei cu un mesaj, o poveste neobisnuita, sau pur si simplu provoaca sentimente puternice. Astfel, ‎o fotografie oarecare, un tablou abstract, un roman banal, poate deveni un produs valoros (vandabil in masa), care poate fi definit in acelasi timp arta, fara sa fie o contradictie in termeni.

    Trei pete de culoare aruncate pe o panza, pot atrage atentia si interesul foarte multor ‎”consumatori de arta” (privitori), mai ales daca afla in prealabil ca tabloul a fost creat de o femela orangutan, aflata la menopauza. ‎Nu actul artistic in sine conteaza, ci ceea ce interpreteaza si asociaza privitorul cand interactioneaza cu obiectul artistic. Povestea poate fi sugerata de autor (in cazul fotografiei cu perele) sau de vanzator (cazul petelor de culoare de origine animala).

    Diferenta dintre un obiect de arta si un obiect de larg consum, este valoarea produsului. Valoarea artistica poate fi exprimata atat material (in bani) cat si emotional/sentimental (spiritual).
    In general insa, in societatea de consum, valoarea artistica se converteste mai usor in bani, pentru ca banii pot fi numarati si cuantificati, in timp ce atasamentul emotional nu.

    In acest context, exprimarea artistica a fotografiei cu perele nu poate fi considerata mai valoroasa decat cele trei pete de culoare pe o panza alba, realizate de orangutan.

    Reply
    • “Astfel si scobitul meu in nas poate fi declarat act ‎artistic, daca apare macar un privitor incantat de modul meu de a face sapaturi nazale.” – Sa nu-i dam idei Marinei Abramovici :))

      Altfel, de acord cu valoarea artistica, doar ca valoarea emotionala nu prea poate exista fara una financiara (sau exista, dar nu e recunoscuta). Poti fi atasat sau miscat de o lucrare, dar daca nimeni altcineva nu vede ce vede privitorul (fie ca privitorul e artistul sau un simplu fan), e greu sa consideri ceva ca fiind “o opera de arta”. Invers in schimb, lucrurile pot functiona (daca nimeni nu apreciaza o opera, dar marketingul o propulseaza si este cumparata, ea poate fi considerata “arta”, chiar daca nu va fi “arta inalta”).

    • “valoarea emotionala nu prea poate exista fara una financiara (sau exista, dar nu e recunoscuta).”

      De aceea am scris mai sus “In general insa, in societatea de consum, valoarea artistica se converteste mai usor in bani, pentru ca banii pot fi numarati si cuantificati, in timp ce atasamentul emotional nu.”

      Eu plec insa de la ideea ca societatea de consum, nu este singurul cadru de referinta universal valabil la care se pot raporta oamenii. 🙂
      Arta si exprimarea artistica exista si in alte sisteme de valori. De exemplu arta religioasa, a carei valoare este mai mult spirituala decat financiara. Nu vorbim de icoane rare vehiculate pe piata ca obiecte de arta in acest moment, ci de obiecte de cult, de o valoare artistica incontestabila, care provoaca privitorilor credinciosi (si nu numai) emotii puternice. Aceste obiecte de arta au o valoare pur spirituala, si nu sunt putini credinciosi care dezvolta un atasament emotional fata de ele.

  3. Nu-s de acord, Hary.

    Cred că pentru a păstra arta într-o zonă a valorii (adică exact ce nu se întâmplă și exact ce sponsorizează interpretarea ta) ar trebui să existe o diferență între:

    – interes/curiozitate și revelație artistică
    – e artă pentru mine deci e artă.

    De fapt, cred sincer că exact de asta s-a dus naibii șandramaua. S-a dus pentru că cei care ar fi trebuit să mențină un standard, nu numai tehnic(curatori/artiști) au înlocuit întrebarea – ce este artistic? – cu – ce se poate vinde drept artă?

    Nu tot ce produce emoție/interes e artă dar arta ar trebuie să provoace emoție/interes la scară largă.

    Dacă nu, ajungem la discuția mai veche despre literatura care trebuie să aibă un anumit standard de scris, doar că vei fi de partea cealaltă. Doar pentru că un dadaism scos de-un urangutan cu tastatură stârnește interes nu înseamnă că aia e artă, literatură, când autorul nici nu știe ce a scris.

    Reply
    • Da, stiu, am mai avut discutii pe o tema asemanatoare si nu a fost bine. 🙂
      Partea funny este ca in esenta, vedem lucrurile la fel, doar ca eu ajung la alta concluzie decat tine. Asta se intampla pentru ca eu obisnuiesc sa privesc din mai multe perspective pe o anumita problema, in timp ce tu ramai fixat in lumea ta, in cadrul tau de referinta, considerand ca este universal valabil. 🙂

    • Măi, să știi că nu asta e diferența dintre noi. Și eu sunt conștient de perspectivele multiple dar consider că foarte rar discuțiile pot fi purtate în mai multe cadre de referință simultan, pentru că atunci orice exercițiu de argumentare și până la urmă orice discuție ar fi complt inutilă – ete temă de articol separat.

      Cât despre scris, amândoi eram de acord că ar trebui să existe un standard, alta a fost contradicția. Însă dacă privești arta doar din perspectiva consumatorului atunci standardul de scris ori dispare ori se inversează, artă fiind tocmai limbajul de primară care-și va găsi tot timpul mai mulți consumatori – atunci te vei afla în poziția opusă față de cea original adoptată de tine.

    • “Însă dacă privești arta doar din perspectiva consumatorului atunci standardul de scris ori dispare ori se inversează, artă fiind tocmai limbajul de primară care-și va găsi tot timpul mai mulți consumatori – atunci te vei afla în poziția opusă față de cea original adoptată de tine.”

      Nu sunt convins ca ai inteles tot ce am comentat eu. Va trebui sa-ti explic.

      Eu am inceput asa:
      “In opinea mea, arta isi pierde semnificatia si sensul, daca nu se mai raporteaza la un cadru de referinta specific. Cu cat mai complex si detaliat este descris actul artistic, cu atat mai mult trebuie educat privitorul. Pentru ca nu poti intelege o materie, fara sa fii scolarizat si educat in domeniul respectiv. Acesta este scopul educatiei scolare.”

      Asta e parerea mea, Vlad.

      In opozitie cu aceasta parere, la extrema cealalalta, am privit din alta perspectiva.
      Si anume din cea a consumatorului in societatea de consum:

      “La polul celalalt, daca este foarte sumar si superficial definita, arta poate imbraca cu usurinta o‎rice forma de exprimare, singura conditie fiind sa provoace un sentiment (de orice natura), sa transmita un mesaj sau doar sa fie sustinuta de o poveste interesanta.”

      Consumatorul obisnuit, nu are educatie artistica, in lumea in care traim si ne raportam.
      Iar industria nu are nevoie de standarde de referinta complexe ca sa vanda produse “artistice”.

      De aceea, cand facem afirmatii de gen “Arta-i pentru toti” consider ca nu mai poti sa te raportezi la ceea ce consideri tu (si eu in mare parte) ca este cadrul de referinta corect pentru evaloarea actului artistic, ci trebuie sa te raportezi la acel cadru de referinta, la care se raporteaza majoritatea consumatorilor: societatea de consum.

      In continuare, am adus niste exemple mai extreme despre ce poate insemna actul artistic pentru privitor, daca nu ai educatie artistica.
      Si am comparat fotografia cu perele cu arta orangutanului, pentru ca mecanismul de valorificare artistica este acelasi. Fiica ta nu a apreciat fotografia cu perele din punct de vedere artistic, ci a recunoscut o poveste sugerata de autoare, punandu-si o intrebare. Din punct de vedere al sistemului la care ne raportam, adica la cel comercial, povestea sugerata de autoarea fotografiei, este pe acelasi plan cu povestea sugerata de vanzatorul artei animale. Povestea vinde si nu actul artistic.

      Din perspectiva artei pentru toti raportata la consumatori, adica la cadrul corect in acest caz, (la cei care stabilesc in societatea de consum valoarea artistica), fotografia cu perele nu este mai valoroasa decat pictura orangutanului.
      De aceea am spus asa:
      “In acest context, exprimarea artistica a fotografiei cu perele nu poate fi considerata mai valoroasa decat cele trei pete de culoare pe o panza alba, realizate de orangutan.”

      Arata-mi te rog unde ma contrazic sau unde exact nu esti deacord cu mine. Repet, cred mai degraba ca nu ai inteles ce am scris, caz in care probabil ca nu am stiut sa ma exprim pe limba ta.

    • Perfect, acum am înțeles poziția ta. Nu te contrazici deloc.

      ”Arta-i pentru toată lumea” – da, ai dreptate, sună foarte orientat spre perspectiva consumului și aici nu am detaliat eu cum trebuie:

      Chiar și în ziua de azi se întâmplă foarte rar ca consumatorul de rând să propage doar prin consum la rangul de artă, iar când o face, produsul respectiv se încadrează de obicei într-un standard valoric respectabil.

      Să luăm pagina lui Poptămaș, 50 shades și alte fenomene din astea de larg consum – sunt consumate masiv, ca și fotografia kitchoasă de exemplu, dar nu primesc de la consumatori girul unei opere artistice.

      Girul ăsta vine, chiar și în epoca publicării fără granițe a artei în toate formele, tot de la eșalon restrâns al publicului, mulți cu profesie și interes în zonă.

      Ei, cu ăștia am eu ce am – arta pe care o promovează nu spune de multe ori nimic publicului și este acceptată mecanic doar pentru că vine pe un canal cu prestigiu. Iar faptul că chiar oamenii care ar trebui să păstreze arta artă se mulțumesc, din motive mercantile, să lipească marketing și branduri de piese goale, mă scoate din sărite.

      Sunt de acord că trebuie să fii educat, rafinat și cizelat ca să înțelegi în profunzime actul artistic înalt, nu sunt de acord însă cu arta care nu spune nimic decât dacă ești la curent cu convențiile din industrie.

      De la nu înțeleg nimic până la nu înțeleg totul este o plajă prea largă pentru a da vina doar pe consumator. Aici băteam cu arta e pentru toți – mă refeream la artă trecută prin filtrul industriei și care nu spune absolut nimic.

      Iar internetul e plin de dovezi ce dezvăluie falsitatea și impostura dintr-un domeniu (e un clip pe undeva cu un tablou de la Ikea pus într-o galerie pe care-l evaluează criticii la sute de mii și milioane de euro…)unde nu mai contează cât de bun e artistul ci doar cum poți să-l prezinți ca să-l vinzi.

  4. Intrebarea e: operele care acum trezesc exclusiv emotii (fie ele icoane, fie tablouri), au fost facute din acelasi “spirit pur” sau tot dintr-unul mercantil (sau cel putin unul cu un scop mai pragmatic)?

    “Sunt de acord că trebuie să fii educat, rafinat și cizelat ca să înțelegi în profunzime actul artistic înalt, nu sunt de acord însă cu arta care nu spune nimic decât dacă ești la curent cu convențiile din industrie.” – Eu aici nu sunt tocmai de acord cu voi. Trebuie sa fii “relativ” educat si rafinat, adica peste medie, dar nu cu foarte mult. Majoritatea operelor din plaja “artei inalte” au fost destinate unui public educat, dar nu elitelor.

    Reply
    • Depinde și de forma de artă – la cea vizuală sau muzicală, unde receptorul e destul de antrenat natural ca s-o perceapă ”corect” cred că nu-ți trebuie educație decât pentru a înțelege niște subtilități nu mesajul/emoția/ideea principală.

      La altele, de la nișele mai înguste ale formelor de mai sus (la operetă mă duc prima oară cu gândul, că urechea umană nu e pregătită natural pentru așa ceva :))) ) până la arta experimentală, îți trebuie într-adevăr educație în respectiva artă pentru a pricepe și baza.

    • Si atunci ne intoarcem la start: daca e “acquired taste”, mai poate fi “good taste”? Mai poate fi “arta” sau e doar o forma de antrenament a creierului, o “abstractiune inalta”?

    • Pentru mine între good taste și acquired taste e o diferență de proces – primul poate veni natural printr-o deschidere generală spre cunoaștere, al doilea poate veni numai prin antrenament specializat.

      Acolo bat când zic că formele de artă natural accesibile ar trebui să stârnească emoție și să transmită mesaj și fără aquired taste, chiar dacă nu-și dezvelesc întregul sens decât posesorilor acestuia.

      Ambele se mișcă însă în același spațiu pur cerebral, arta nu poate exista fără interpretarea mentală, manifestarea fizică a ei nu înseamnă nimic fără recepție.

    • Pfai, la țanc pică, despre asta vorbeam – când arta ajunge acolo încât să poată fi confundată cu o pereche de ochelari lăsați pe jos, ceva parcă nu e în regulă cu industria, parcă s-a mers prea departe (cred eu din motive predominant financiare, tehnica cerută pentru un anumit nivel de execuție fiind restrictivă ca investiție).

Leave a Comment.